Eroul principal al dramei lui Delavrancea APUS DE SOARE (1909 ) se a flă, după cum se ştie, în… apusul viaţii & domniei. El vrea să moară liniştit , lăsînd ţara pe mîini sigure. Dar nu e uşor : pe de-o parte, fiindcă forţele nu-l a jută, împuţinîndu-se. Pe de alta, fiindcă are opoziţie – grupare care nu-l vrea pe Bogdan la cîrmă, după dispariţia titanului.
Poate neverosimil, dar emoţionant, portretul domnitorului are luciri mi tice : personajul impune prin măreţia sa, prin cumulul de însuşiri, care-l proiec tează în supranatural. Ş. e un personaj atît de minuţios construit şi atît de tare i dealizat, încît în jurul lui, ceilalţi devin secundari (risc scriitoricesc teribil!). Poa te de-aici şi rezerva oamenilor de teatru faţă de text – nedrept de rar reprezen tat, în ultimele trei decenii! ( o reparaţie previzibilă: în stagiunea aceasta a fost reprezentat, în două variante diferite, la Naţionalele din Bucureşti & Iaşi!).
„Operă prin excelenţă ceremonială, imnică, liturgică, operă aproape de artă sacră, şi operă aproape grand opera în sensul cel mai bun al cuvîntului, ea (piesa –n.n.) stîrneşte mereu aceeaşi exaltare patriotică , entuziastă şi pioasă, cărei nici un suflet nu-i poate rezista” – scria emoţionat, în ziua de Crăciun a anului 1973, la deschiderea noii săli a Naţionalului, criticul Radu Popescu.
Cu toate acestea, un regizor temerar ar putea sparge tăcerea şi ar desco peri modernitatea textului, ascunsă doar, de formă, în falduri clasice & ro mantice…Timpul etern şi cel efemer; conflictul dintre domn şi om; umorul cu care-s salvate de festivism multe din scene; limbajul esopic; plasticitatea repli cilor; creerea unor imagini poetice de mare frumuseţe, poate vor stimula noua generaţie de practicieni, nemarcaţi de glasul lui Calboreanu şi de tunetele puse pe bandă de ilustratorii muzicali, obosiţi , ai teatrului radiofonic…
Eroul mai apare, ca personaj principal, şi în piesa lui Paul Anghel Săptă mîna Patimilor, dar şi în texte recente scrise de Cornel Udrea şi Aurel Andrei. Interpreţi celebri : C.I.Nottara, Şt.Braborescu, G.Calboreanu,Teo Vâlcu , G. Co zorici, Nicolae Toma, Sergiu Tudose , Petre Ciubotaru, Costel Constantin ş.a.
Glose : m-am întrebat, nu o dată, în ultimii douăzeci de ani, de ce a dis părut, în România, tradiţia reprezentării teatrului istoric. Nu pricep cum de Vlaicu, Despot, Ştefăniţă, Ovidiu, Răzvan, Viteazul & comp. sunt condamnaţi să zacă în culisele teatrelor, laolaltă cu armurile de tablă, spadele uşoare şi caii lor de butaforie…Francezii îşi fac o datorie longevivă de onoare din a reprezen ta tot ce-au scris mai valoros, în domeniu, Racine,Corneille,Voltaire ş.a. Nu e an teatral să nu citeşti că undeva, în Franţa, a avut loc o nouă izbîndă artistică cu un text istoric naţional.
La noi, pauză. O asemenea persecuţie a dramaturgiei naţionale nu s-a mai pomenit, în istoria artei spectacolului românesc! Şi hai să zicem, impre sarii nu cred în succesul de public al acestei dramaturgii. Directorii – poate nu o cunosc bine. Actorii sunt sătui de cît teatru „ la comandă” au jucat pînă-n’ 89. Dar dacă nu ne place teatrul „vechi”, cine ne opreşte să montăm mi nunatele texte moderne ale lui Mihail Sorbul, G.M.Zamfirescu, Ion Luca, Horia Lovinescu, Ion Omescu, Paul Anghel, V.Anania, Al. Sever, P. Everac, Ion D. Sârbu , chiar Dan Tărchilă! Nu cred că trebuie să vină un An Ştefan, finanţat de Minister, ca să-l re-descoperim pe celebrul domnitor. Cred, mai curînd, că a celaşi for (sau altul) ar trebui , pentru început, să organizeze concursuri de montat, up to date, piese istorice.
O idee regizorală excelentă, profitabilă , spre exemplu, poate fi depistată în citatul următor: ”Dacă scoatem din APUS DE SOARE retorica patriotică sforăitoare, rămînem cu o schiţă pentru REGELE MOARE. De la Delavrancea, la Ionesco, nu e decît un pas.[…]Moldova lui Ştefan se repliază în neputinţă, asemenea regatului lui Bérenger. În ambele piese, două rivale şi-l dispută pe muribund: Maria şi Oana – la Barbu Ştefănescu; reginele Marguerite şi Marie la Eugène Ionesco. Ştefan cel Mare îşi adusese din străinătate trei doctori ; Bé renger se mulţumeşte cu unul singur („Economii, Horatio!”). Tirada prin care B. exhortează pe morţi să-i livreze secretul îndurării marii treceri, ne face să re ceptăm altfel invocarea de către Ştefan a victimelor de la Războieni, decît ca pe o convenţională glorificare postumă” (Adrian Mihalache, revista Vatra, 7/02).
Iată o propunere de modernizare profundă a textului lui Delavrancea,de simplificare a sa , în sens ionescian. Nu rămîne decît ca un (tînăr?) director de scenă să o pună în practică. Fireşte, la un teatru tot tînăr…