De la Craiova, îmi soseşte deja celebra revistă a Teatrului Naţional, SpectActor (nr.4/2008). Realizatorii – Nicolae Coande şi Cornel Mihai Ungureanu – ştiu să propună, şi de data aceasta, subiecte incitante : aş putea spune că, deşi se referă, în direct, la ceea ce se-ntîmplă pe scena Băniei, nici o temă nu este de interes exclusiv local.
Primul exemplu, Don Quijote. Musicalul lui Dale Wasserman. Care a avut premiera craioveană la finele anului trecut. Musical cu o muzică dumnezeiască şi, cred eu, la Craiova, cu un interpret ideal – Tudor Gheorghe. Dacă nu mă înşel, eroul nu s-a prea bucurat de actori pe măsura rolului, în România : mă gîndesc la cele 10 versiuni scenice – ca sau fără muzică – care s-au derulat, în timp, pe scenele noastre. Ei bine, Tudor Gheorghe cred că este ideal, ca Don Quijote, şi cînd cîntă şi cînd spune textul. Şi cînd tace, gîndeşte, suferă,ori numai priveşte, căci un Cavaler al Tristei Figuri, dublat de un Cervantes în închisoare, nu au voie să fie superficiali.
Din interviul dat revistei, actorul (re)face o confesiune teribilă, pe care eu o dau de exemplu de multă vreme, studenţilor-actori :”Am ajuns să fac spectacole puse în slujba poeziei şi a cîntecului românesc, din disperare – că nu mă vedea nimeni jucînd teatru, deşi terminasem cu brio Institutul”. De reţinut, căci la Craiova mai există un actor cu soartă vitregă, la-nceputuri, devenit cu timpul mare director de Naţional şi de Festival Internaţional…
Alt subiect important – alt mit, de fapt – devenit montare craioveană, este Dom Juan al lui Moliere. Discutam, nu de mult, cu interpretul Seducătorului – Adrian Andone – şi încercam să găsim amîndoi, un punct de plecare original în construirea eroului. Eu îi propuneam un Don Juan – victimă a tuturor celor din jur, începînd cu Sganarel şi terminînd cu Elvira. Nu ştiu ce a rămas în spectacol din ideile noastre, dar cunoscîndu-l binişor pe interpret( doar este doctorandul meu, la Iaşi!), sunt convins că a găsit calea de mijloc: împăcarea orgoliului actoricesc ,cu prestanţa regizorală…
Un unghi de atac inedit are, asupra „tradiţionalului” Peter Brook, cunoscutul savant Basarab Nicolescu. Punctul său de vedere porneşte chiar de la un citat din marele regizor :” Tradiţia însăşi, în vremuri dogmatice sau în timpul revoluţiilor dogmatice, este o forţă revoluţionară care trebuie păzită”. În paranteză fie spus, în ultimele două decenii simt din ce în ce mai des necesitatea componentei revoluţionare a tradiţiei…
În fine, SpectActor mai conţine, în ultima secţiune a revistei, recenzii la cărţi de teatru ( Alina Nelega, Gianina Cărbunariu, Bodo Viktor, Mircea Ghiţulescu), ori la antologia lui Dan C. Mihăilescu care include fragmente din jurnalele unor femei importante ale neamului ( şi care, de ce nu, ar putea deveni suportul unor one-woman-showuri la Studioul Teatrului).
Excelenta revistă a Naţionalului craiovean cred că ar trebui difuzată cu mai mult curaj, deoarece singura revistă profesionistă de critică şi actualitate teatrală din România – Teatrul azi – are un circuit oarecum închis ; deci, de asemenea publicaţii bune, este nevoie la fel de mult ca de spectacole bune.
Vînt din pupa!