Citesc că în Downing Street se petrec lucruri grave: pisica ministrului de finanțe fu agresată de o cățelușă, care-ar fi noua rivală. Înțeleg acum de ce-n Anglia, lira a scăzut, de cîteva săptămîni…

Marș, potaie!

                                                           *

În trenul București/Iași întîlnesc, des, un tip care vinde apă minerală, bere, covrigei, cafea. Observ că-mi zîmbește complice, de cîte ori trece prin fața mea.

Într-o bună zi comand o bere; negustorul rupe tăcerea (cum scriu ziarele de scandal, atunci cînd n-au subiect și cînd, oricum nu rupe nimic): „Mă mai țineți minte?” „Nu!”- recunosc culpabil. „Am jucat în spectacolul dvs. Noțiunea de fericire, la teatrul din Bîrlad!”

Văzînd că tot nu sunt lămurit, zice: „Ați creat un rol pentru mine, copilul lui Baldovin, care ziceați că era cam tîmpit…Am făcut compoziție, fiindcă eu sunt isteț, cum vedeți!”…

M-a bucurat revederea, căci mi-a amintit de o frumoasă perioadă a vieții mele (nu intru-n detalii, că nu-i educativ); și m-a făcut mîndru de șansa pe care i-am oferit-o acestui om, de-a urca pe scenă…

                                                           *

La tv, aproape lunar, vedem cîte un protestatar suit pe casă care vrea servici și amenință că nu coboară pînă nu vine primarul, prefectul, Băsescu, Merkel, Obama ș.a.

Dincolo de penibilul gestului – unde ajungem dacă toți ne cocoțăm pe acoperișuri, pretinzînd servicii, case, neveste, fericire, cîștiguri la loto etc.? Cum ar fi să vezi o Românie cu milioane de cetățeni nemulțumiți, stînd pe clădiri cu pancarte-n mîini și huiduind?!

Acest individ însă, în agramatismul lui, a rostit ceva demn de marele Țuțea, ori de  eroii lui Ionesco sau ai lui Mazilu: „Ce mi-a oferit mie viitorul?!”

Aici devin, brusc, solidar cu televizatul nemulțumit: o să mă cocoț și io pe acoperișul blocului căci, mărturisesc, un viitor mai ticălos ca al meu n-am văzut la nimeni!…

                                                           *

În tinerețe, am citit o cronică la o carte de versuri. Pînă aici, nimic deosebit.

Dar titlul ei era de o stupizenie fără margini: „Pentru ce se taie pădurile patriei?!”. Deci, volumul era atît de slab, încît era păcat de copacul sacrificat…

Azi n-ar mai pune nimeni un asemenea titlu, fiindcă nu știm dacă hîrtia de tipar mai e din copaci autohtoni: și cum vezi destul de des, pe micul ecran, copacii sunt braconați în alte scopuri, mai puțin poetice…

                                                           *

Că tot vorovim de cronicari: este o revistă on-line, Metropolis, pe care o citesc zilnic, fiindcă-mi oferă informații culturale din Capitală. Uneori însă, unul dintre cronicari, concurează cu Gîgă, în exprimările-i…originale (am folosit un eufemism).

Un exemplu: scriind despre un film al lui Caranfil (recunosc, unul dintre cineaștii mei preferați), acest demn urmaș al lui Venturiano, decretează:”Nae e Nae. E cel mai bun regizor de film. Da, Nae e Nae!”.

Junele repetă, ca să ne intre bine-n cap. Și ca să pricepem naibii odată că Nae nu e Sergiu, nici Cristi, nici Radu. Cu bunăvoință însă, poate am încerca să presupunem că Nae e puțin Federico, un strop de Nikita și olecuță de Ingmar…

Dar cel mai sigur e că Nae rămîne Nae!