– Dragă Noni, amicul nostru Mișu a publicat o schiță cu un ins iubitor de rațe.
– Și?
– Cred că era o aluzie la tine…
– De ce? Din cauza fabulațiilor tale? Eu nu mănînc rață!
– Nici el nu zicea că mănînci…
– Terminați cu grosolăniile! Nu-mi plac rațele: odată însă, recunosc, am folosit o asemenea pasăre ca să scap de o amică agasantă, una care purta mănuși de ațică…am mimat pasiunea anormală pentru rață ca s-o scîrbesc și să mă lase-n pace.
– Recunoaște, a fost un gest imprudent….
– Recunosc. Acum ce mai vrei?
– Fiindcă tot îți plac ciudățeniile: mă gîndeam să treci pe…sirene…Ești din Constanța, ele apar la Cazinou pe la ora 3 noaptea…tu ai un fel de farmec care merge nu doar la rațe, deci…
– Încetează cu nenorocita aia de rață! Și-apoi, sirena este o ficțiune; nu există în realitate.
– Și dacă-ți bate una la ușă, ce faci? O dai afară?
– Nu bate. Nu mai sunt tînăr…
– Deci recunoști că există?
– Doar ca să-ți fac pe plac…
– Fii pragmatic: din sirenă, la nevoie, tai o bucată și-ți astîmperi foamea…
– Nu-s canibal!
– …din partea de jos; e ca și cum ai mînca somon.
– Aberezi, dar tot e mai bine decît să inventezi relații neprincipiale cu rațe…
– Vezi?
Ne-am despărțit. Peste o săptămînă, mi-a dat la telefon sirena: avea o voce lascivă!…Noni ăsta mereu a avut noroc la femei!
