–          Dragă Noni, amicul nostru Mișu a publicat o schiță cu un ins iubitor de rațe.

–          Și?

–          Cred că era o aluzie la tine…

–          De ce? Din cauza fabulațiilor tale? Eu nu mănînc rață!

–          Nici el nu zicea că mănînci…

–          Terminați cu grosolăniile! Nu-mi plac rațele: odată însă, recunosc, am folosit o asemenea pasăre ca să scap de o amică agasantă, una care purta mănuși de ațică…am mimat pasiunea anormală pentru rață ca s-o scîrbesc și să mă lase-n pace.

–          Recunoaște, a fost un gest imprudent….

–          Recunosc. Acum ce mai vrei?

–          Fiindcă tot îți plac ciudățeniile: mă gîndeam să treci pe…sirene…Ești din Constanța, ele apar la Cazinou pe la ora 3 noaptea…tu ai un fel de farmec care merge nu doar la rațe, deci…

–          Încetează cu nenorocita aia de rață! Și-apoi, sirena este o ficțiune; nu există în realitate.

–          Și dacă-ți bate una la ușă, ce faci? O dai afară?

–          Nu bate. Nu mai sunt tînăr…

–          Deci recunoști că există?

–          Doar ca să-ți fac pe plac…

–          Fii pragmatic: din sirenă, la nevoie, tai o bucată și-ți astîmperi foamea…

–          Nu-s canibal!

–          …din partea de jos; e ca și cum ai mînca somon.

–          Aberezi, dar tot e mai bine decît să inventezi relații neprincipiale cu rațe…

–          Vezi?

 

Ne-am despărțit. Peste o săptămînă, mi-a dat la telefon sirena: avea o voce lascivă!…Noni ăsta mereu a avut noroc la femei!