Haz de nehaz
Depinde din ce unghi priveşti problema…
Am văzut nu de mult, la televizor, o fomeie care urla la reporter, stînd la coadă la o agenţie care oferea joburi dincolo, noaptea pe la ora 2 : „Să vă fie clar : io nu plec d-acilea! Vreau în Spania, c-aici nu-s locuri de muncă!”. E problema ei; deşi, aici sunt locuri de muncă destule, da-s plătite mai prost. E dreptul fiecăruia să caute un servici decent remunerat.
Spre exemplu, acum o săptămînă, am fost la Bucureşti şi m-am întîlnit, la Marriott, cu două foste studente de-ale mele. Terminaseră actoria, dar ca s-o ducă bine, aveau alte slujbe; bune, din moment ce ele au plătit masa la Marriott (şi-acolo preţurile-s babane, tată!). M-am bucurat că o duceau bine. Dar am observat că încă tînjeau după teatru. Mda…
Am un student acum, la Iaşi; e-n anul întîi la Teatru, dar mi-a spus că are şi o slujbă de bucătar la un mare restaurant. Am fost fericit să aflu asta, deoarece atunci cînd voi ajunge la localul cu pricina ştiu că voi fi bine servit. Se pare că începe şi-n România să se schimbe con cepţia despre muncă. Înţeleg, tinerii (cei destoinici), că demnitate = a munci. Indiferent unde. Dar nu pe bani puţini. Şi nu cu (multe) compromisuri.
Lor încă li se mai opune o categorie cam mare de paseişti păguboşi : cei care au reţinut din perioada comunismului sloganul Ei se fac că ne plătesc şi noi ne facem că muncim. De ce să ne facem? Normal e să muncim realmente şi să fim plătiţi pe măsură. Aşa cum eu am combătut întotdeauna deviza iliesciană Sunt un preşedinte sărac, dar cinstit! Un preşedinte al României nu trebuie să fie sărac, că rîde lumea de el! Şi se deduce lesne că şi ţara lui e săracă, ceea ce nu e bine, fiindcă nici un stat important nu vrea să facă echipă cu sărăntocii.
Sau, o altă sentinţă de neputincios : are c-a furat! Chiar? N-or fi din ăia care au că au muncit? Recent, a fost în România marele prozator Vargas Llosa : a recunoscut că e putred de bogat. O fi furat? Nu, a muncit. Şi a avut norocul să-i fie recompensată munca. La el în ţară şi pe tot globul. Ceea ce nea Haraşpincă, ăla care face o treabă de mîntuială, în anonimat, n-o să priceapă vreodată.
Recent, am participat la o masă rotundă organizată de Biblioteca Asachi cu titlul La ce bun poeţii în vremuri sărace? Am fost invitat şi eu să iau cuvîntul. Şi am avut o opinie diferită de a unora care considerau că Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor, UNITER etc. nu au gri jă de creatori. Părerea mea e că n-au cum să aibă grijă de toţi, deoarece banii-s puţini, artiştii – mulţi, iar viaţa-i scumpă. Dar oare EI, creatorii, au grijă de ei înşişi? Şi-apoi, am dat trei exem ple care n-au plăcut : nu-s bani pentru literatură, dar Ministerul dă anual subvenţii pentru sute de titluri de carte şi sute de reviste literare (plus miliardul din partea primului ministru).
Nu-s bani pentru teatru, dar o montare (una singură!) huiduită de critică, cu Apus de soare, a înghiţit, la Naţionalul bucureştean, 200 de miliarde lei. Cu banii ăştia se putea realiza cel puţin 400 de montări reuşite!
Nu-s bani pentru arte plastice, pictorii şi sculptorii mor de foame. Just! Dar Sabin Bă laşa a luat pentru fresca de la Universitate (executată mai mult de fiul său!) 4 miliarde de lei!
Nu-s bani pentru festivalul Enescu, dar la Cerbul de Aur s-a aruncat cu parai, iar Car men Şerban (spre exemplu) ia 3.000 de euroi la o nuntă. Ş.a.m.d.
Morala? N-ajunge să munceşti bine. N-ajunge să munceşti demn. N-ajunge să munceşti în notorietate. Mai trebuie o ţîră de noroc. Iar de problema norocului nu se ocupă nici Minsterul Culturii, nici Uniunea Scriitorilor ; din păcate…