File dintr-un jurnal teatral
De la Wagner, la Cehov…
Rodica Arghir-Porumbel, cunoscută practiciană a primei scene a Moldovei, ne propune un subiect pentru care, am putea spune că avem feeling – Spaţiul în drama poetică. Momentul Cehov. Apoi, ne simţim datori să-i anesteziem autoarei teama de litera tipărită : „am fost destul de inconştienţi cînd, ne-filolog fiind, ci artist plastic, ne-am apucat de un studiu atît de dificil ” (pagina 4) : doar majoritatea teoreticienilor importanţi e formată din …practicieni, care nu-şi mărturisesc acest „complex”. Iar în cîteva capitole ale lucrării, culmea!, Rodica Porumbel dovedeşte chiar talent …literar !
Un prim merit al lucrării : acoperă un gol în teoria naţională. După cum se ştie, scenografii sunt vitregiţi de edituri, apărînd la cîţiva ani (uneori, peste un deceniu!) o lucrare destinată lor. Viitorii realizatori de spectacole Cehov, au acum un reper util în documentare.
Alt atu al ei : re-punerea în lumină a activităţii marelui muzician Wagner, mai puţin cunoscut ca reformator al spaţiului teatral. Suntem de acord cu autoarea că meritul lui Wagner în modificarea arhitecturii de teatru , în schimbarea concepţiei asupra eclerajului şi în regîndirea spaţiului scenic, ori în reaşezarea fotoliilor pentru public, „este colosal”.
Apoi, trebuie spus că teza de doctorat este riguros concepută, solid articulată, bine documentată : spaţiul dramei poetice este parcurs – cu dublu interes – de la Wagner, la Cehov, de la teorie, la practică. Sunt comentate spectacole realizate de Meyerhold, Tairov, Appia, Wieland Wagner, Krejca, Robert Wilson, Peter Brook, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Cătălina Buzoianu, Alexander Hausvater, Alexa Visarion ş.a. ; sau sunt analizate concepte, simboluri, ori obiecte scenografice precum cercul, lacul, cortina, pădurea, harta, samovarul, oglinda , masca, dulapul etc.
Unde ni s-a părut că doctoranda se simte cel mai…în largul ei? În pasajul dedicat realizării spectacolului cu Salomeea lui Wilde, unde sunt transcrise impresii de lectură şi fragmente din jurnalul de lucru al scenografului :”…Nu ştim, de fapt, dacă nu suntem martorii unui dublu dans – al lunii şi al Salomeeii.[…] Credem că luna devine personajul-oglindă al Salomeii; Luna, personajul-pereche, parcă anunţă, premeditează ceea ce eroina urmează să făptuiască.[…] Luna, dătătoare de viaţă, de renaştere, şi luna care prevesteşte nenorocirea, moartea. Este o poveste a contrastelor, despre viaţă şi moarte, despre dragoste şi ură, poveste plasată între celest şi teluric”(pag.54). Cucerită de text, autoarea devine, la rîndu-i, cuceritoare (deşi …”nu-i filolog”!)…
Alt element important al realizării unei montări, eclerajul, se bucură şi el de spaţii întinse în lucrare, începînd cu Parsifalul lui Appia ( care a conceput un contre-jour care conferea tridimensionalitate copacilor din scenă, aruncînd umbre reale – p.21) şi terminînd cu spectacolele mileniului trei. Mai sunt inteligent/ingenios puse-n discuţie cortina, care într-unul dintre spectacole „ unduieşte asemenea unui şarpe şi se modifică în toate actele, fiind o prezenţă constantă pe parcursul întregului spectacol”(p.101); lacul – celebrul lac cehovian, devenit personaj – transformat, în viziunea îndrăzneaţă a lui Andrei Şerban, în mormînt al lui Treplev, dispărut printre paginile plutitoare ale manuscrisului său (p.104); timpul – unul al Arkadinei, şi un cu totul altul, al Ninei; pădurea – care aici, în Unchiul Vanea, devine pandant-ecou al Moscovei, din viitoarea piesă Trei surori (p.120); harta – care se găseşte pe perete în mod inutil (respectiva lipsă de logică răsfrîngîndu-se şi asupra executantului ei – p.130); samovarul – despre obiectul obligatoriu la Cehov, Rodica Porumbel scrie iarăşi cu talent : ” …poate fi asociat cu anumite stări sufleteşti : odihna tihnită (sic!-n.n.) a unei dimineţi însorite de vară sau o dulce stare de abandon într-o după-amiază de toamnă tîrzie, cînd vîntul spulberă frunzele ruginii ale copacilor, cînd ploaia ţese pînze diafane pe ferestre şi focul pocneşte cu scîntei jucăuşe în sobă, samovarul îşi spune povestea pufnind şi şuierînd uşor”(p.138); oglinda – care, spre exemplu, într-un spectacol sibian devine unic element de decor! (p.152); Moscova – care-ntr-un viitor spectacol cu Trei surori „ar apărea, neapărat ; Moscova este frumoasă, pentru că este un vis! Pentru că este foarte departe! Moscova este fata morgana celor trei surori – ea se îndepărtează pas cu pas, pentru a se risipi definitiv la linia orizontului (pe fundal, pe cicloramă ” –p. 167); dulapul – element de decor mult mai important decît se credea : dulapul este gong, într-o montare ; dulapul este spaţiu de spionat, într-alta; dulapul „vomită jucării”, ori dezvăluie, în finalul piesei, o…mică livadă, de jucărie ! (pp.188-192); şi fireşte, ineluctabila adevărată livadă, cea mare, căreia i se rezervă în lucrare mai multe pagini: de la ramurile de vişin înflorit ale lui Stanislavski (continuate, în interiorul camerei, de un tapet imprimat cu lăstari de vişin), trecînd prin livada lui Strehler (în care totul era alb – decor şi personaje), ori cea a lui Brook ( prezentă în modelul covoarelor de Buhara), pînă la cea a lui Vlad Mugur şi Sturmer ( în care „vişinii tăiaţi sunt atîrnaţi deasupra scenei, cu crengile goale, întoarse spre pămînt, cu trunchiurile prinse între scînduri , găunoase, umilite” – pp.174-175). De altfel, citîndu-l pe George Banu, autoarea tezei se-ntreabă şi ea dacă, în spectacol, livada trebuie reprezentată – întrebare decisivă, fireşte.
În fine, vorbind despre o altă montare recentă a lui Andrei Şerban (Unchiul Vanea, pe scena clujeană), scenografa-doctorandă nu pierde ocazia să sublinieze importanţa unei puţin obişnuite rocade pe care o propune reprezentaţia :”…A.Ş. a optat pentru răsturnarea obiceiului dintotdeauna – acum spectatorii sunt invitaţi pe scenă, în spaţiul Imaginii, iar actorii cotropesc stalul, culoarul central dintre fotolii, lojile, balcoanele şi balustradele despărţitoare.[…] Scena şi sala Teatrului Maghiar devin un tot unitar, devin casa Serebreakov, o casă foarte mare, asemeni unui labirint pustiu.[…] Casa Serebreakov a căpătat dimensiuni imense, magia poveştii a cuprins, a cotropit toate cotloanele teatrului, chiar şi regia tehnică a fost transformată în biroul profesorului” (pp.136-137).
De reproşat…De data aceasta, n-am găsit erori flagrante (exceptînd unele fraze care se repetă – la paginile 66 şi 105 ; ori unele ortografieri ciudate – vezi Grisşa, pagina 190, repetat la 192).