O istorie subiectiv/anecdotică și necronologică a teatrului românesc
De două ori, Timișoara…
2000. Eram la Timișoara și montam o savuroasă comedie de Ray Clooney (ba chiar, am senzația că aici dețin un insignifiant record: am semnat, probabil, regia ultimei montări a mileniului – premiera a fost pe …31 decembrie 2000. Și Revelionul s-a sărbătorit – ce frumos! – în teatru!).
Dar nu despre festivisme este vorba; ci despre un aspect mai puțin plăcut, deși nu lipsit de haz. Înaintea mea, montase acolo un celebru regizor o piesă greoaie, de Brecht. Ideea lui și-a scenografei era că în decor se vor monta și 20 de plăci de tablă mari, de 1m. pe 2m. În fine, vine premiera și după aceea, scandalul: directoarea, care juca și rolul principal, este hărțuită de procuratură pe motiv că decorul a costat cam mult și, în plus, a fost executat în atelierul scenografei, ceea ce-nseamnă că a fost o mînărie la mijloc. În fine, între managerul destituit și cuplul regizor/scenograf a intervenit o ruptură. Directoarea a leșinat, regizorul a pășit, cinic, peste ea. Spectacolul a fost scos de pe afiș și era evident că, sub viitoarea direcție, nu se va mai relua.
Peste cîteva zile, într-o mică berărie de lîngă teatru, mașinistul-șef al teatrului își lipăia în tihnă, berea. Se așează la masă, întîmplător (?) un amic. Din vorbă-n vorbă, amicul aduce vorba de cele 20 de plăci de tablă. Se face o înțelegere: pentru fiecare două table, mașinistul primește o sticlă de votcă. Tîrgul pare avantajos pentru ambele părți. Afacerea se face noaptea, departe de ochii portarului instituției. Totul pare ok.
Dar….după doar un an, se schimbă situația: se reia spectacolul! Mașinistul…să facă infarct.
Interesant este că că doi directori ai teatrelor din Capitala Banatului, cu ani în urmă, au avut necazuri deoarece au dus mobilă stil acasă la ei, sub motiv că e casată. Și-atunci, bietul mașinist, n-a avut de la cine Învăța?!…
2003. Eram profesor la Universitatea din Timișoara. Conduceam o clasă de actorie. Au fost studenții pe care i-am iubit cel mai mult, din întreaga mea carieră universitară. Aveam niște relații minunate: unul nu lipsea, la repetiții; după, mergeam cu toții la unul/una din ei, găteam, savuram un pahar, dansam și, mai ales, seminarizam eficient teme teatrale. Mi-e dor de vremurile acelea!
Să trec însă, la subiect: într-una din zile, mă duc la facultate, să repet. Dau să intru-n clasă, dar unul dintre învățăcei, mustăcind, mă avertizează să nu intru. După ce stau pe gînduri vreo 5 secunde, îl întreb: „De ce?”. „E cineva obosit, acolo!”
Curios, intru: pe canapeaua din sală, prăvălit într-o poziție post-bahică, discipolul meu preferat, Claudiu, sforăia suportabil. Aflu că fusese ziua lui și, deci, o sărbătorise cu asupra de măsură.
Dau să-l scol: grea operațiune! În fine, după vreo două minute, face ochi: cam tulburi. Privește debusolat în jur și scoate onomatopee indescifrabile. Îl rog să ne lase. Pleacă scîrbit, bombănind.
M-au cuprins remușcările: chiar, o fi etic să trezești un artist care visează?!…