Haz de necaz
Cultul personalităţii, ieri şi azi
Copilăria mea a stat sub semnul marilor conducători de la răsărit : locuiam în raionul I.V.Stalin, cînd mă duceam în parc, dădeam de statuia marelui gruzin, în partea cealaltă, la Casa Scînteii, calchiată după Universitatea Lomonosov, înainte de-a intra pe aleile centrale, mă loveam de un Lenin din bronz, cu mîna-n buzunarul cel mic de la vestă, iar puţin mai încolo de strada mea, mă plimbam pe Miciurin. Cumpărăturile le făceam din piaţa 7 noiembrie, iar pe stradă mă jucam, neştiind cine au fost taţii lor, cu gemenii lui Teohari Georgescu şi cu fetele lui Alexandru Drăghici. Pe stradă, mult mai tîrziu, mai trecea Elena Ceauşescu, să tragă cu ochiul & timpanul la ce se-ntîmplă în casa Polianei. Am participat şi eu (altfel,cum?) la defilări în care ne puneau să scandăm „Ceauşescu-Pace!”,ori „Ceauşescu-PCR!”. La spectacolele festive pe care le-am mai semnat şi eu, cînd mi se ordona (altfel,cum?)auzeam versuri tîmpite, cu tonele, dedicate analfabeţilor din fruntea ţării.
Mi-am zis că după 90 lucrurile se vor schimba. M-am înşelat.
Sigur, nu mai e nesimţirea din anii 75-89 ; e surdinizată munca acelora care pun umărul, din greu, la construirea nemuririi personale. Dar, încet-încet,grandomania dă pe dinafară din umflatele personalităţi ale momentului, continuînd nenorocita tradiţie a lipsei de modestie mioritice.
Se ştie, în prestigioasa localitate Ruşeţu, primarul Merişor, fan-Nelu, a botezat o stradă Ion Iliescu. Te pui cu dorinţa omului? Poate chiar, o fi fost sincer! Asta, treacă-meargă ; dar nu trecu mult şi citii că deputatul, poetul & moderatorul tv Adrian Păunescu are deja, la Bârca natală, un liceu ce-i poartă numele şi un bust, în faţa şcolii. De asemenea, Dinu Săraru are, de un deceniu, o fundaţie care poartă numele romanului său Nişte ţărani. Domnul Everac, încă din deceniul opt al secolului trecut deţine, la Podul Dîmboviţei, un conac şi un parc pe ale cărui alei există cîteva busturi ale domniei sale : acum, că tot nu mai e jucat, măcar se consolează că nemureşte…în piatră!
Cu trei- patru ani în urmă, montînd ceva la teatrul muzical din Galaţi am fost invitat în sala Aurel Manolache. Aurel Manolache nu a murit (acum e director,iar, la Fantasio!), dar a crezut de cuviinţă că e bine să nu uite cei care trec prin Galaţi că el a compus multe cîntece frumoase, de-a lungul anilor. În fine, un poet (fost parlamentar PSD) a propus, acum fo doi ani, ca stadionul din Bacău să poarte numele marelui microbist Dumitru Sechelariu : zis şi făcut. Trebuie să fie cu-adevărat ameţitor să intri pe stadion şi să-ţi vezi, mare, pe fronton,numele,luminat cu zeci de beculeţe!
Poate mă-ndeamnă să scriu aceste rînduri, invidia ; ori ( să pun şi binele înainte) bunul-simţ.
Oricum, sincer să fiu, peste vreo patru decenii( nici o secundă mai devreme!) , cînd voi fi plecat pe tărîmuri ceva mai placide, nu m-ar deranja să existe o crîşmă selectă care să-mi poarte numele ; ori o firmă de pompe funebre ; o revistă de umor ; o Academie Ludică ; o Universitate Gastronomică ; o Fundaţie Oenologică…
Na, că m-am molipsit şi eu de la ăi citaţi mai sus! Contagios , cultul acesta, bre!…