Nu am fost de multe ori în compania lui Corneliu Ştefanache. Cred că l-am cunoscut cam cu 12 ani în urmă, cînd a şi scris despre mine un articol, în Evenimentul. Apoi, ne-am întîlnit la o sărbătoare de Purim, la Sinagogă, cînd am povestit la un pahar de vin Carmel. În fine, într-una dintre întîlniri, am deschis discuţia despre artă culinară. I-am mărturisit că nu găsesc pe piaţă, de dinainte de 1989, un condiment pentru brînzeturi numit negrilică ( sau cernuşcă, cum m-a informat Ileana Stana Ionescu că i se mai spune, în Banat). Prozatorul mi-a spus că va pleca în curînd, în Franţa, la fiica lui şi va căuta bobiţele negre la Paris. I le-am descris în amănunt şi i-am oferit traducerea în franceză a condimentului.
Înainte de plecare, dl. Ştefanache mi-a cerut două exemplare din cartea mea Gastronomice a la Păstorel, pentru fata lui şi pentru o prietenă de-a ei, pasionată de artă culinară. După o lună sau două, am fost sunat de cunoscutul prozator şi anunţat că a găsit, cu greu, dar a găsit, la Paris, negrilică. Ne-am întîlnit undeva la o bere sau vin, şi mi-a înmînat, mîndru de captură, o cutiuţă de Tic-tac, plină pe trei sferturi, cu preţioasele seminţe. Nu voi uita niciodată acea cutie, deoarece a fost unică în experienţa mea de gourmet.
Cu cîteva zile înaintea dispariţiei scriitorului, m-am gîndit la el, fiind…în Istanbul, într-un magazin din care am cumpărat negrilică.
Un detaliu, poate neimportant pentru cei care l-au cunoscut pe C.Ş. în ocazii importante, ori ca lectori ai importantelor sale cărţi. Dar viaţa omului este alcătuită şi din detalii, confraţi întru memorialistică!…