Cartea de teatru
Amantele trăsnite
Fără să-şi propună să iasă în primul plan al teatrului românesc, fără să caute succesele de răsunet,protejat de o tihnită viaţă patriarhală,scriitorul Geo Iancu Călinescu lucrează într-una,fiind publicat şi jucat în fiecare an.Cine-i vede premierele şi-i citeşte volumele de versuri, îşi dă seama că munca lui nu-i în zadar, nici fără satisfacţii.El umple un gol, ca dramaturg cel puţin : scrie teatru pentru copii(vezi cartea Viaţa ca un bal mascat)şi scrie un deconectant teatru pentru adulţi( e cazul recentului volum,citat în titlu,apărut la o editură ieşeană).
Mulţi critici fac greşeala de-a considera literatura dramatică pentru copii MINORĂ.Eroarea devine evidentă atunci cînd ne amintim că schiţele Dl.Goe sau Un pedagog…au fost deseori suite pe scenă,spre deliciul publicului foarte tînăr ; iar Alecsandri, Camil Petrescu,G.Călinescu,Cezar Petrescu,Gellu Naum,Nina Cassian,Iordan Chimet,Marin Sorescu,Virgil Teodorescu V.Silvestru,Alecu Popovici,Al.T.Popescu ş.a. au adresat scenelor de păpuşi minunate lucrări teatrale.
Altă prejudecată a criticii tinere vizează „ accesibilitatea” mesajului dramaturgiei contemporane.Dacă subiectul nu e livresc(Oedip,Petru I)sau ostentativ absurd,foarte- la -zi-
politic,agresiv de politic,piesa ar fi desuetă.O piesă de succes,e o piesă minoră.Sunt un adept,Slavă Domnului, al experimentului, al nonconformismului,al recitirii pieselor celebre(am cronici,mai vechi,care-mi reproşează asta cu indignare!).Dar înţeleg, ca om de teatru, că există şi un public iubitor de piese tihnite.Lizibile.Cu umor şi duioşie.Spectatorul român vine şi din Sebastian, şi din V.I.Popa,şi din comedia lui Camil,a lui Muşatescu,Mircea Ştefănescu,Eftimiu,Kiriţescu…E o tradiţie care trebuie continuată, în paralel cu căutarea,cu inovaţia, cu redimensionarea modernităţii scenariului.
Amantele trăsnite conţine patru texte : trei din ele se petrec în zilele noastre.Într-o vilă, în cîteva garsoniere dintr-un bloc,ori într-un azil de bătrîni.Personajele acoperă întregul evantai de vîrste,un accent căpătînd,în toate, vîrsta a treia,cea neglijată de administraţie,de generaţia tînără,de politicieni( deşi,culmea ironiei,în România există gerontocraţie!).Geo Iancu Călinescu, în comediile sale,pe de-o parte vrea să facă dreptate pensionarilor şi pensionabililor, reamintindu-ne că fericirea,iubirea,înplinirea profesională nu sunt apanajul exclusiv al celor ce nu-şi încep vîrsta cu cifra 6!…Pe de altă parte, printre replici amuzante şi calambururi, între explozii ludice şi truvaiuri comice,surîsul amar,tristeţea,nefericirea se insinuează observabil – aşa cum îi stă bine unei comedii adevărate.O psihanalizare de suprafaţă ar conchide că obsesia dramaturgului este CUPLUL( chiar şi atunci cînd acesta nu e adus în prim-planul acţiunii).E vorba, peste tot, de imposibilitatea dobîndirii fericirii.Dar,culmea,aparenţa întinde capcane, finalurile căutînd să ascundă esenţa!Ca-n Caragiale(onorantă asociere,nu?!)în final toţi pornesc veseli spre fund.Dar nu au,dacă stăm să analizăm, motive de exuberanţă…Se anunţă măritişuri, însurători,într-unul din texte toţi strigă „Uraaa!!!”…dar, şi ca-n piesele ruseşti,subtextul finalurilor celor trei comedii este deja celebra replică „Fericire? Unde scrie că omul trebuie să fie fericit?!”.
Datoria fiecăruia dintre noi este să căutăm,fericirea. Şi să sperăm în întîlnirea ei,dacă se poate,în ACEASTĂ viaţă…
Un ultim amănunt : autorul a fost ,o perioadă, regizor tehnic în teatru, deci VEDE piesa, n-o aude.Indicaţiile de regie(parantezele) sunt scurte, dar la obiect.Rolurile sunt savuroase(nu există în această carte vreo partitură care n-ar mulţumi un actor – ceea ce nu-i puţin lucru!).Rămîne doar ca volumul să circule în teatre,trezind interesul celor care cred încă în utilitatea dramaturgiei româneşti de actualitate.