Femeile de-aici au independență financiară și, din acest motiv, nu caută prea devreme un soț. Ele nu iubesc, nu se-ndrăgostesc, nu vor să-și întemeieze familii, ci-s dedicate plăcerilor trecătoare, începînd de vineri seara, pînă duminică dimineața. Duminica e zi de refacere și, de lunea, redevin funcționare exemplare și doamne inabordabile. Dacă-n beția și drogarea lor de vineri-sîmbătă, trag de bărbați să le posede, luni nu-l mai recunosc pe partenerul ocazional, privind glacial/distant spre el.
De la prima mea vizită în Germania m-a uimit această mentalitate: în week-end ne facem pulbere, avem dezlegare la sex și alcool, iar de luni redevenim abstinenți, pînă vinerea viitoare, fiindcă firma/societatea are nevoie de funcționari/cetățeni lucizi, valizi. E o ipocrizie dezgustătoare, cred eu. Fiind un levantin de modă veche, am preferat patimile (observați, evit cuvîntul viciile!) incontinente. Mă rog, fiecare bordei cu-al său obicei…Dar să înlocuiești sentimentul, cu instinctul animalic, să savurezi un coniac fin și să iubești o femeie numai cînd ți se permite de cutumă, mi se pare de neacceptat. Unde-i libertatea, atît de trîmbițată pe acele meleaguri? Unde-s, în fond, …drepturile omului?
Nu mai spun de ce mizerie era în parcul în care se adunau dezmățații! Tone de gunoaie, în centrul orașului. Dar dimineața nu rămînea nici o urmă. Capacitatea de-a acoperi dîrele orgiilor este remarcabilă, în țara lui Ibsen, cel care a condamnat teoria salvării aparențelor.
Apropos de gunoaie: am văzut o mașină a Salubrității servită de o femeie, o tipă blondă, plinuță, care sărea, deșerta, urca la loc cu nonșalanță. Nu-i degradant, acolo, să faci orice muncă bine remunerată. Iar salariile-s supra-motivante, incredibile pentru un român.
Am descoperit un paradox, la norvegieni: avînd o populație restrînsă (puțin peste 4.000.000 de locuitori) au nevoie de emigranți; deși îi disprețuiesc. Și dacă nu vorbești bine limba, ai șanse minime să capeți un cît de vag respect social. Dar ca să sporești natalitatea, ești acceptat, glacial.
Alt paradox: în țara iubitorilor de oi, nu există un singur păstor! Toate cîmpurile sunt pline de miei care pasc o iarbă verde și grasă, dar nu-s monitorizate de oieri, ca la noi. Proprietarul le duce pe tăpșan în martie și le ia în noiembrie. De furat…nu fură nimeni. Și o ultimă ciudățenie: țara care exportă pește în toată lumea (pescuitul este a treia sursă de venit a Norvegiei), nu are în marketuri un singur pește sărat, ori afumat! Doar congelat și marinat. Iar cel la borcan este supărător de dulce…
Ce-a rămas în memoria-mi afectivă, după trei zile de hălăduit? Plimbările cu vaporul, printre fiorduri și insule. Minunată senzație! Indescriptibilă!
