Universitatea de Arte „G. Enescu” din Iași are privilegiul de-a primi în rîndurile corpului său

profesoral pe maestrul Andrei Șerban.

Este o onoare, pentru noi, să rostim, azi, un laudatio: cu-atît mai mult cu cît eroul său s-a consacrat, în timp, ca unul dintre cei mai interesanți artiști și pedagogi ai lumii.

Pe de altă parte, sarcina încredințată  este pîndită de riscul redundanței:  poți să mai spui, cu cuvinte și sentimente proaspete, că un mare creator este… mare? Și căutarea formulelor poți s-o faci fără teama de reacția celui omagiat care, nonconformist și necruțător, poate considera omagiul  deja-vu-ist?

Dar ne asumăm riscul, subordonîndu-l, prin dimensiuni, emoției aferente acestei zile importante pentru noi, oamenii de teatru ieșeni, profesorii Universității de Arte ”G. Enescu”.

Andrei Șerban a avut un destin spectaculos, precum al multor personalități artistice celebre: născut la București pe 21 iunie 1943,din tată ardelean și mamă grecoaică (Elpis – adică Speranță, sonorizează, cald-promițător, numele mamei!) și-a descoperit pasiunea pentru teatru încă din vremea liceului; admis la actorie și transferat la regie (la clasa lui Radu Penciulescu) a debutat devreme, în perioada studenției, montînd la teatrele Nottara, Bulandra, Țăndărică, Tineretului (Piatra Neamț) și Teatrul Mic; a călătorit cu spectacole studențești la Zagreb și Wroclav, a plecat la Paris cu o bursă acordată de Guvernul francez, a ținut primul workshop internațional în Suedia, apoi ajunge în America cu o altă bursă, oferită de Fundația Ford. În același an este chemat de Peter Brook la Centrul Internațional de Cercetări Teatrale de la Paris, unde activează timp de un an.

1971:  începutul unei vieți noi, într-o lume nouă; acomodare nu lipsită de incertitudini; dar e și începutul unui lung șir de montări pe meridianele globului, spectacole realizate în 39 de țări; numim – selectiv – America, Fiinlanda, Franța, Iran, Bali, Japonia, Brazilia, Regatul Unit, Elveția, Olanda, Spania, Canada, Italia, Germania, Grecia, Portugalia, Ungaria ș.a. De la teatru dramatic, cunoscînd fascinația teatrului de păpuși, ajunge la musical și operă. Titlurile spectacolelor sunt, de cele mai multe ori, impresionante: Măsură pentru măsură, Medeea, Electra, Opera de trei parale, Livada cu vișini, Maestrul și Margareta, O, ce zile frumoase!, Pescărușul, Evgheni Oneghin, Flautul fermecat, Traviata, Nunta lui Figaro, Trei surori,  Unchiul Vanea, Aida, Trubadurul, Turandot, Norma, Fidelio, Avarul, Cneazul Igor, Rigoletto, Otello, Oedipe, Îmblînzirea scorpiei, Neguțătorul din Veneția, Hamlet, Richard al III-lea, Peer Gynt, Pericles, Faust și multe altele.

A condus workshopuri în toată lumea. I s-au dedicat cărți și studii serioase. Plus emisiuni tv, la canale prestigioase. A predat la universități celebre (printre multe altele, a condus catedra de teatru de la Columbia University, a fost/este profesor la celebre instituții de învățămînt superior din New York, Paris, Stockholm, Tokio, San Diego, San Francisco ș.a.). A obținut multe premii naționale și internaționale.

A ținut iubitorii teatrului în permanentă așteptare, căutînd mereu forme noi, drumuri nebătătorite, idei regizorale moderne, ingenioase, nu o dată riscante. Viața sa, după cum mărturisește în O biografie, a stat suspendată între două lumi: România și America, Teatrul și Opera, Regia și Pedagogia. Familia? De multe ori,  trecea pe locul doi. Ca-n multe cazuri ilustre.

Vrem să precizăm că cel pe care-l aplaudăm astăzi înafara scenei, s-a format și afirmat într-o perioadă de strălucire a artei scenice românești: deceniul șapte al secolului trecut trăia schimbarea unei mentalități artistice, modernizarea mizanscenelor, îmbogățirea repertoriului, deschiderea receptării publicului și a teatrologilor. Acum Esrig realizează Troilus și Cresida, ori Nepotul lui Rameau; Ciulei oferă Opera de trei parale, Moartea lui Danton, Leonce și Lena; Pintilie creează minunatele Livada cu vișini și D-ale carnavalului; Giurchescu propune Rinocerii și Ucigaș fără simbrie; Cernescu face un foarte bun Hamlet; Penciulescu scoate Tango și se apucă de Lear; Valeriu Moisescu mixează Cargiale, cu Ionescu; Crin Teodorescu montează Victimele datoriei; se afirmă generația de tineri regizori care au ceva de spus și o spun – Aureliu Manea, Anca Ovanez, Cătălina Buzoianu, Alexa Visarion, Petrică Ionescu, Alexandru Colpacci, Dan Micu, Ivan Helmer ș.a. Pînă la Revizorul lui Pintilie, mișcarea noastră teatrală trăiește un moment incredibil de prolific, talentele explodînd pe întreaga hartă artistică a țării.

Și Andrei Șerban este contaminat de bucuria căutării și a descoperirii, realizînd Ubu, Omul care s-a transformat în cîine, Noaptea încurcăturilor, Omul cel bun din Seciuan, Iulius Cezar, Iona și cîteva montări ingenioase  la teatrul tv. Plecarea lui din țară coincide cu temperarea avîntului teatral național. Coincidență? Consecință? Premoniție? Întîmplare? Nu mai are importanță…

În 1990, în România – anul multor vise naive, este rechemat în țară de Andrei Pleșu și numit directorul Teatrului Național din București. Părea un reînceput promițător: regizorul – director scutură de praf trupa, introduce-n circuit național autori necunoscuți aici, descoperă noi spații de joc în subsolurile instituției, angajează mulți tineri și pensionează o parte din rutinați. Montează aici unul dintre cele mai importante spectacole românești din toate timpurile, Trilogia Antică. Apoi, Cine are nevoie de teatru?, Audiția, Noaptea regilor, Livada cu vișini.

Dar, așa cum știm, totul are un sfîrșit: în urma unor cabale, este nevoit să părăsească prima sa țară și prima ei scenă, în 1993, cu un gust amar.

Din fericire, revine peste ani, realizînd mai multe spectacole valoroase pe scenele din Capitală și din țară – Purificare, Pescărușul, Unchiul Vanea, Regele Lear, Hedda Gabler, Ivanov, Strigăte și șoapte, Spovedanie la Tanacu ș.a. A doua reîntoarcere sperăm să fie de lungă durată, spre dinamizarea mișcării teatrale naționale. De altfel, așa cum declara recent, într-un interviu, Andrei Șerban „rămîn(e) un creator român și cînd pun(e) în scenă la Metropolitan, la Covent Garden sau Comedia Franceză”.

În paralel cu spectacolele realizate în țară, marele om de teatru a creat Academia itinerantă, instituție inedită-n peisaj mioritic (și nu numai!), care „a reușit să creeze un climat de încredere, iar tinerii artiști se întîlnesc ca să caute împreună ceva diferit de tot ce au știut pînă atunci” (am citat din același interviu apărut, recent, în revista 22).

Căutarea aceasta nu e numai a tinerilor actori: este și prelungirea infatigabilei sale dorințe de inedit; căci Andrei Șerban a disprețuit, aproape cinci decenii, locurile comune; plictiseala („Diavolul în teatru se numește plictiseală” – sună unul dintre citatele sale preferate); previzibilul; așa-zisa artă politică („Teatrul care se declară politic devine la fel de mincinos ca și subiectul pe care-l demască”; cei care-am trăit Cîntarea României, știm bine cîtă energie și umilință consumam în „festivalul muncii și creației libere”!); s-a luptat cu minima rezistență; cu soluțiile simpliste (fac acum o comparație cu marele Eugenio Barba care a rostit una dintre cele mai minunate „rugăciuni” pe care le poate gîndi un creator: „Doamne, dă-mi puterea să aleg mereu, în viață, drumurile cele mai dificile!”. Barba s-a rugat, de bună seamă, și-n numele ilustrului nostru compatriot).

A atacat violent montările în care rolul regizorului se rezuma la a alcătui distribuții. N-a fost amabil cu actorii care apelau la „sertărașe”, cu dramaturgii fără idei, cu managerii învechiți sau criticii superficiali.

După premiera clujeană a Heddei Gabler, un cronicar încerca să-l definească pe sărbătoritul nostru de azi:„E incapabil să nu te atingă. Dacă nu îți dă extaz, atunci sigur te enervează la culme. Dacă nu te deprimă organic, atunci sigur te fascinează./…/ Începi să iei decizii personale care tot așteaptă la coadă, prăfuite. Cert e că orice text ar lucra,reușește să scobească în răni doar pentrua le obloji mai apoi (sau invers), într-un spirit al paradoxului perfect uman”( Paul Boca, site artactmagazine.ro).

Incomozii de geniu, din fericire,după o vreme, sunt elogiați: vezi antemergătorii lui, Meyerhold, Ion Sava, Artaud, Ionesco, Beckett, Osborne, Pintilie, Aureliu Manea. Sunt studiați în Universități și onorați cu titlul de Honoris Causa.

Cu toate incontestabilele sale succese, Andrei Șerban recunoaște, cu sinceritatea unui artist răsfățat de victorii, că a simțit și gustul „căderilor”: Fidelio – la Covent Garden și Lucia  de Lamermoor la Paris; „eu îmi iubesc căderile!”, mărturisește undeva. Fiindcă-s rare, pesemne…

După o experiență atipică – un Beckett cu o mizanscenă foarte discretă – observînd succesul la critică și public al reprezentației, se-ntreabă, autoironic, dacă uneori nu-i bine să ai …puține idei regizorale…Iar despre Faust de la Metropolitan povestește că a fost forțat de directorul celebrului teatru să renunțe la unele soluții scenice pe care le iubea. După asemenea experiențe, „depresia poate lua forme clinice”, indiferent dacă modificările îți sunt impuse de Consiliul Culturii și Educației Socialiste, ori de Comitetul director al unei mari instituții de spectacol din America.

Dar Andrei Șerban e călit în lupta cu Cenzura și cu forțele malefice din teatre…Așadar, the show must go on!

Desigur, montările sale conțin multe idei regizorale remarcabile;  imagini răscolitoare, soluții și truvaiuri  memorabile; numai dacă am repovesti Trilogia sa am putea scrie o nouă carte. Unchiul Vanea, Strigăte și șoapte, ori Hedda Gabler (ca să amintesc numai montări realizate-n România) ar putea sta la baza unui curs de regie. Dacă am înregistra repetițiile și cursurile de la Academia itinerantă am putea edita un manual de Arta actorului updatat și plin de sugestii concretizabile. Dacă am antologa interviurile, am putea descoperi o Ars poetica demnă de antologia celebră editată de Odette Aslan. Dintre ele, vă cer permisiunea să mai selectez cîteva mărturisiri, creatoare de profitabile reflecții:  „Avem nevoie acum în teatru de o afirmare, de o recunoaștere a unor valori pozitive./…/ Să încercăm să ne reconectăm la acele sfori invizibile care te duc spre o altă realitate./…/ Niciodată nu am vrut să satisfac gustul publicului, ci am încercat să merg împotriva lui. Dar nu ca să-l îndepărtez de teatru, ci ca să-l provoc, să simtă vibrația unei alte realități./…/ Un artist trebuie să meargă împotriva curentului”…

Dar ca să nu devin la rîndu-mi …Diavolul (adică să plictisesc), mă voi limita la a re-povesti secvența care m-a impresionat cel mai tare dintre cele gîndite de Andrei Șerban: e din Pescărușul, finalul montării, povestit chiar de regizor; sfîrșit meta-cehovian de o stranie frumusețe: „…Treplev își distruge manuscrisul și îl aruncă-n lac, apoi se-mpușcă, dispărînd printre siluetele plutitoare ale paginilor deșirate, albe, în contrast cu suprafața lucioasă, neagră, a apei care îl înghite”…

Închei  alocuțiunea mulțumindu-i celui omagiat pentru că a fost, este și va fi unul dintre cei mai eficienți ambasadori ai României, pe trei continente. Și pentru că ne-a reamintit că „teatrul îți oferă posibilitatea cunoașterii unei alte lumi, fie și pentru un minut”.

Acordarea titlului de Doctor Honoris Causa de către Universitatea de Arte „G. Enescu” regizorului și pedagogului Andrei Șerban este doar cea mai recentă reverență în fața  harului său artistic.