Turcu plăteşte? Turcu găteşte! Cam ce ciuguleşte? Vinete şi peşte, sarmale şi curmale, berbec-şuberec, orez cu stafide, plachie de guvide. „Alviţe rumenite, minuni de acadele/Sticloase – numai tremur, văpăi şi ape – ca/ocheanele de limpezi, de mici, la fel de grele…” Deci ştiu ei, turiştii români, de ce se duc mereu peste graniţă, cu-o mereu plină raniţă!…
Să redevenim prozaici: aţi auzit de Imambaialdî? Este una din bucatele uşor de preparat, la care însă, zice legenda, Imam a leşinat nu doar de plăcere, ci şi văzând cât ulei intră! Ergo: tăiaţi cepele peştişori, auriţi-le în ulei, adăugaţi roşiile rupte-n mici bucăţi, sarea, piperul, boiaua dulce sau iute. Cratiţa se lasă la foc mic până scade zeama lăsată de roşii. Vinetele întregi se opăresc timp de-o spumă de drojdie (ca se găsește greu, ce-i drept!)), apoi se rup şi ele în lungime, în 3–4 locuri pentru a le umple cu roşiile prăjite şi îmbunătăţite. Vinetele, astfel oblojite şi cu frunze de ţelină legate, se aşează, cuminţi într-o cratiţă cu puţin ulei. Restul de umplutură se toarnă deasupra şi se lasă la cuptor, la foc mic, cam o oră (în timpul acesta rezolvându-se şi spinoasa problemă a încălzirii locuinţei pe timp de iarnă). În final, după ce bucătăreasa şi ajutoarele au dansat din buric, iar stăpânul casei a tras o narghilea, Imambaildî-ul se poate servi cald; sau, mai bine, rece precum apa caldă.
Masa se va încheia cu un şerbet de trandafiri, ori cu nuga sau cu rahat și cu o vizită la moschee.
Fragment din rețetarul ludic scris de Bogdan Ulmu și încheiat la Iași, în aprilie 2012.
