Nu ştiu dacă mai există pe lume ceva care să unească oamenii atît de tare, precum banul! Sigur, şi sportul şi sexul şi familia şi cariera sunt noţiuni care par comune majorităţii semenilor noştri; dar problema pecuniară, mai ales azi, capătă o importanţă demonică, zău aşa!
Încă din antichitate, Vergiliu spunea atît de exact, de mîhnit şi de dezesperant : „Foame blestemată de aur, la ce nu constrîngi tu sufletele muritorilor?!”. Chiar?! Nu e om, zice cîntecul copilăriei mele, să nu fii scris o poezie; dar, zic eu, în cea mai deplorabilă proză, nici nu e om să nu fii cunoscut umilinţa, compromisul, dezgustul provocat de necesitatea obţinerii unor bani. Pentru un euro, te pretezi la orice ; sigur, omul superior acceptă pactul cu un Diavol …superior! Una-i să te culci cu magazionerul, pentru 100.000 de lei în plus, la salariu; şi alta să montezi un spectacol mediocru, cu un text idiot, pentru 50.000.000 lei – din care opreşte şi directorul 20%, pentru protocol – la un teatru oarecare. Tot compromis se cheamă : dar e de altă natură.
Se zice că a munci cinstit nu-i o ruşine; corect. Ruşine e să munceşti cinstit pentru bani puţini. Ori pe gratis. Ori să te faci că munceşti; şi să te faci că iei bani. Şi ruşine simţi cînd te duci la Metro, ori la Billa şi vezi că nu poţi să-ţi iei nici 10% din ce ţi-ai propus; ori 1% din ce ai avea nevoie, la tine în casă.
Ruşine e să vezi că-ţi trebuie pantofi, sacou, pantaloni şi nu-ţi permiţi să intri nici în second-hand. Neplăcut e să renunţi să mai priveşti în rafturile măcelăriilor, ori în vitrinele librăriilor. Penibil e să citeşti oferta externă a agenţiilor de turism şi să constaţi că tu nici la Govora n-ai cum să ajungi. Deprimant e să vrei să-ţi pui termopane & centrală şi să nu poţi…
Pe vremuri, exista mîncarea săracului : măslina, peştele, ştevia, spanacul, păpădia, ciuperca, pîinea-n ţest, rachiul, vinul, erau accesibile oricui. Azi sunt cvasi-prohibite : un kil de măsline= leafa pe trei zile; idem, un peşte de peste un kil; ori două kile de ciuperci…
O pîine sofisticată ajunge la 40.000 lei ; idem, o salată verde. Ce să vorbim de avocado, ori papaya, cînd roşiile, legume de sezon, se dau cu 70.000 lei! Vinul s-a scumpit puţin, tăria – mai mult, benzina, gazul, curentul – destul de mult, aparatul de aer condiţionat, o-ho-ho! O carte bună-i 400.000 lei, un suc natural – peste 100.000 de lei, detergenţii nu-s nici ei ieftini, o tigaie bună te usucă ş.a.m.d. Telefoanele mobile şi calculatoarele zdruncină serios bugetele familiale, iar trans porturile devin şi ele prohibite, deşi-s necesităţi zilnice.
Şi-atunci? Unde să strîngă cureaua amărăşteanul nostru? Speranţa lui a rămas jocul de loto (6/49, spre exemplu), o moştenire din America, vînzarea unui pămînt în România, ori un copil norocos care va face o mezalianţă cu un urmaş al Şeicului din Kuweit.
Politica? Ce-are-a face ea aici? Politica e pentru tări prospere şi stabile; la noi, indiferent cine e Preşedinte şi cine Premier, tot în calicie trăim. Că a gestiona nimicul, tot aia e, fie că eşti liberal, ori social-democrat…Numai proştii, naivii sau pătimaşii cred că dezastrul României ţine de o oarecare cîrmuire a ei; sărăcia României este un blestem. Longeviv. Purtat din poartă-n poartă, de secole, printre munţi care aur poartă şi în văi în care te prăbuşeşti periodic, degeaba.
Vă las, că am de alergat pîn’ la Petroşani, unde s-ar putea să cîştig 7.000.000, să-i iau fiului meu un telefon inteligent. Apoi fug la Focşani ca să-mi plătesc lumina şi telefonul, la Găeşti – pentru a obţine nişte ţuică, la Brăila unde mi s-a promis un peşte, în Deltă – după nişte icre, la Zalău – de unde cred că obţin cîteva milioane necesare achitării impozitului pe venitul global.
Şi dacă după toate astea rămîn întreg, optimist, oarecum în viaţă, mă voi mai şi bucura de ea – cîteva ore, pînă plec la Timişoara să-mi justific salariul şi la Bucureşti să-mi achit întreţinerea…
