comentariu impresionist , neştiinţific, în doi peri, din care – evident! – nimeni nu va avea de învăţat, iar autorul va avea de suportat ( înjurături, ameninţări, calomnii, verificări SRI etc.) –
Un lucru – trebuie spus de la bun început – stîrneşte mirare :cum de spectacolele tv de pînă în’89 încîntau ( cu excepţiile de rigoare! ) şi de ce producţiile de divertisment actuale, dezamăgesc ( cu excepţiile de rigoare)?
Cum de atunci, cînd în România nu exista decît un singur post tv, cel oficial, care şi acela emitea – în ultima perioadă – doar două ore pe zi, cînd cenzura tăia la sînge din scenarii & emisiuni, cînd nu aveai voie să abordezi chestiuni grave şi încercai să foloseşti , cu astuţie, limbajul esopic, cînd puneai la 3 noaptea sacoşa cu sticle, la coada de la lapte ,iar la 6 te aşezai, cuminte, la rînd la tacîm de pui, publicul tv se amuza! Iar azi, cînd orice îţi e permis, cînd documentarea este copleşitoare (realizatorii de gen inspirîndu-se nu doar din sutele de casete ale marilor gag-mani ai lumii, ci şi din zecile de aberaţii ale realităţii cotidiene ; cînd coregrafii & costumierii văd tot ce sa face, valoros, pe glob !), ei bine, de ce azi cronicarii tv – toţi, în păr! – şi spectatorii cu gust şi cultură, care urmăresc permanent aceste emisiuni, oftează oripilaţi?!
E un mister ? Să se fi tocit… glanda loisirului mioritic? Să fi sporit exigenţa iubi torului de umor? Să bruieze stresul cotidian, starea de receptare a fanului divertismentului tv ? Ori obsesia ratingului subminează , azi, calitatea giumbuşlucurilor( decente sau deşu cheate) de pe micul ecran?
Am o oarecare îndreptăţire să discut acest spinos subiect, pe de-o parte pentru că, la rîndu-mi, comit – mai puţin mediatizat decît Ţociu, Jean Paler sau Doru Octavian Dumitru – umor ; fac spectacole de comedie & revistă pe scenele teatrelor; am un doctorat chiar, în Caragiale ; şi urmăresc, din 1993 încoace, cam tot ce apare la televiziuni, în această zonă ( fiindcă ţin o rubrică tv, săptămînal, într-un cotidian). Recent, mai sunt – alături de Mălăele – în colegiul de redacţie al unui mensual umoristic. Am enumerat toate astea, ca să nu fiu întrebat, spiritual / golăneşte vorbind, de vreunul dintre eroii intervenţiei mele „ da’ tu cu ce ocazie consumi oxigenul pe zonă, bre?!”.
Sigur, faptul că ai o pregătire, devine un handicap în faţa unuia ca Garcea, spre exemplu, care n-are. În schimb, Garcea făcu aici un film cu un regizor adus pentru el tocmai din America, pe cînd Olga Tudorache, Ion Caramitru sau Vali Seciu, nu!
Garcea aduce lume (cam proastă, ce-i drept! Oare domnul Sârbu nu era cîndva regizor? Un artist profesionist poate să coboare ştacheta axiologică, doar de dragul au dienţei?) PRO TV-ului, deci, e valoros. Ţociu & Palade fac şi ei zgomotul caracteristic ( cu păcăneli , microfonii şi broomuri de emisie) la Naţional Tv. Divertisul e pe Antena 1, mereu ; mai schimbă o fată, mai aduce un Buzdugan, mai rîde Toni Grecu de ce spun colegii, mai cîntă Gyuri Pascu, cu talent, în fine, ei rămîn în top – cel adevărat!
Trofin & Uscat şi-au adus trupa din nord-vestul ţării , şi ei, tot la Antena. Fetele-şi arată ( apetisant!) decolteurile, cei doi şfichiuesc politicienii, cu îndreptăţire, invitîndu-i în platou , iar marele Claudiu Pop are mare haz, mai ales în travestiuri.
Pe Prima, cîrcotaşii iau în balon tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, rromul, şi o fac, în general, cuceritor ( între cele 30 de secunde de exhibare a bebeluşelor) ; păcat că şi ei cred că au voce, şi a iau prin porumb cînd lălăie!.
Florin Călinescu moare, dar nu se predă, rămînînd şi el cu (cam prea!) pestriţa-i echipă de comicoşi, pe unde se mai poate. Regretabil : prestigiul emisiunii lui, din primele luni de PRO TV, a dispărut : şi actorul şi acoliţii săi, în scheciuri degajă un fel de slinoşeală care-ţi inhibă… virginitatea receptării!
Mai avem serialul grupului Vouă ( cu seri bune şi altele neinspirate!); precum şi emisiuni de neurmărit, gen Trăsniţi în NATO, bîlciul scabros cu păpuşi …politice al Realităţii TV, Tilică steluţă de cinema etc.
Cu toate acestea, programul tv care nu face concesii niciodată, bunului-gust rămîne…vai! , tot Televiziunea, dragostea mea ( de pe TV 2). Culmea! Antologia celor mai bune numere de umor din epoca Bocăneţ, plus cea imediat următoare. Eleganţă a scenografiei, inspiraţie a coregrafiei, o prospeţime a cadrajului, o vigoare a regiei neegalată, încă, şi o adevărată paradă de vedete, care coborau scările de pe platou cu distincţie şi profesionalism ! Avea ceva elitar, perioada aceea, în care zdrenţele şi aurolacii, ţiganii şi mizeria, trivialitatea şi deşucherea nu pătrunseseră pe micul ecran! Caragiu, Stela Popescu, Bănică, Puiu Călinescu, orchestra Sile Dinicu, Aura Urziceanu, Aurelian Andreescu, Dida Drăgan, trioul Anda /Pittiş /Tufaru, textele lui Puişor Maximilian, costumele Teodorei Dinulescu şi ale Doinei Levinţa, toate sclipeau! Un Revelion tv, pe-atunci, era chiar o sărbătoare a întregii naţii, făcîndu-te să treci cu vederea şi tembelul discurs al lui Ceauşescu ( an de la, la 23 :35!), şi glumele veştejite cu ospătari care servesc beţi şi doctori agasaţi de pacienţi senili…
Şi după 90 am mai prins, în emisiunile de umor, revuistic – să-i zicem, cîte o sce netă reuşită : în special, cele semnate de Dan Mihăescu. Nu pot uita dialogul Stalin / Lenin, realizat de Nae şi Vasile. Sau sceneta despre ex – primul secretar bîntuit de amintiri bahic /politice, căruia ţiganul îi fredonează Internaţionala sau Trec, rînduri, rînduri muncitorii ( excelenţi în ea , Bibanu şi Jean Constantin). Dar cu o floare-două, nu se face primăvară a umorului, zău!
Sigur că am fi ipocriţi dacă nu am reaminti şi neşansa reală, treimiistă a umorului tv : concurenţa cu umorul involuntar al vieţii social – politice. Faptul că emisiunile de ştiri colcăie de evenimente de maximă stupiditate, inserarea – în presa scrisă – a unor inepţii cu rang de …document, precum şi navigarea halucinantă pe internet, care consumă o bună parte din timpul celui care vrea să se amuze. Ori, mai grav, îi induc o stare de lehamite, de sastiseală în faţa „accidentului” artistic care, la origini, ar trebui să stîrnească rîsul ; dar, prin repetare, prin inadecvare la subiect, prin atentarea, brutală, la capacitatea de-a se mira a receptorului, se obţine un efect invers !
Pe de altă parte, ideea că putem rîde copios, homeric, şi pe termen lung, de con ducătorii ţării ( orice nume ar purta aceştia!), e la fel de nefericită ca şi aceea că vom muri de rîs ironizîndu-l pe Saddam, pe Bivolaru, pe Mischie, pe Becali, ori pe Putin. Cabaretul politic e un gen incredibil de greu ; el cere vocaţie, subtilitate, şi promptitudine : bref, cere rasă!…( ori, aici, în cazul pehlivanilor dîmboviţeni, nu e cazul).
CNA & Comisia de Cultură a Parlamentului amendează, pe bună dreptate, pe riodic, posturi tv naţionale care „săr calul” în ceea ce spun, sau cum spun. Cred că se simte nevoia, în România, a înfiinţării unui forum echivalent, care să urmărească permanent emi siunile de divertisment şi să le comenteze, oficial, autorizat, spre ameliorarea calităţii lor. Regretatul Valentin Silvestru înfiinţase, prin anii 1991-1992, AUR (Ascociaţia Umoriştilor Români). Aurel Storin înfiinţase şi el, prin 1994, cu ocazia festivalului teatrelor de revistă de la Constanţa, o asociaţie a celor ce scriu, montează şi joacă texte de gen. Ambele-s dece date, azi.
Un legiuitor, iubitor de umor, poate va citi „modestele noastre rînduleţe”( cum ar zice Tudorică Muşatescu!) şi va medita asupra ideii de monitorizare, în sensul benefic al termenului , a acestor emisiuni. Spre binele lor. Şi al celor ce le urmăresc, încă, cu aviditate – aşteptare demnă de o emisie infinit superioară…
(Martie 2004)
