-Vă propun să începem acest dialog cu …începutul. Satisfacem astfel curiozitatea fi rească a multor cititori dornici să vă cunoască şi altfel decît vă cunosc din cărţile pe care le-aţi publicat. Vorbiţi-mi, deci, despre mediul familial, despre primele cărţi citite, despre anii de liceu şi facultate, despre tot ce consideraţi că ar putea reconstitui climatul în care v-aţi format ca intelectual.
– ”Începutul” meu nu a fost chiar nespectaculos: m-am născut în Bucureşti, în 1951, pe o stradă cu nume de carte (Calea Văcăreşti), într-o casă mare, cu curte interioară, populată de evrei, în care noi eram singura familie de creştini. Apoi, la 5 ani, m-am mutat cu părinţii pe C. Sandu Aldea – o altă stradă celebră (au locuit aici, în timp, sau unii chiar mai locuiesc, Alexandru Dră ghici, Teohari Georgescu, Ion Brad, Aurelian Andreescu, Adrian Păunescu, Al. Şiperco, Emanuel Valeriu, fotbalistul Pîrcălab, Ilie Rădulescu, Ion Ţugui, Poliana Cristescu, Ion Mînzatu, pic torul Benone Şuvăile, antrenorul de rugby Cosmănescu, cîntăreţul Mihai Constantinescu, secretarul de stat Ion Antonescu ,compozitorul Viorel Gavrilă ş. a. ) . Acum stau pe scară, în mica noastră căsuţă, cu ex-secretara lui Nicu Ceauşescu: suntem buni prieteni, de decenii ( şi cu soţul ei, Nicu…Apostol!).Casa mea, deşi pe o stradă care colcăie de istorie, repet, e modestă; dar mă întorc cu plăcere-n ea, în scurtele-mi treceri prin capitală…Şi aştept vremea cînd ne vom mu ta aici cu toţii (eu, soţia & copilul cel mic din Iaşi)…
Provin dintr-o familie fără personalităţi; părinţii mei erau simpli funcţionari. Îmi preve deau un viitor de agronom. Totuşi, de la 8 ani ştiam că mă voi ocupa cu teatrul, în viaţă; aşa a şi fost. Deşi, aici nu mi-a mers deloc totul ca pe roze…Sunt un insubordonabil, un sarcastic şi un imprudent – iar ăştia , după cum ştiţi, n-au o viaţă uşoară ( nici nu le-o doreşte nimeni)!
Am debutat ca actor la…8 ani, la emisiunile radiofonice pentru copii. Apoi, am jucat, fireşte, în echipa de teatru a şcolii (alături de Dana Dogaru şi Geo Raeţchi); am făcut şi regia la Şcoala Populară de Artă, în timpul liceului.
– Cînd şi cum v-aţi descoperit vocaţia de scriitor?
– Am început să scriu pe la 15 ani, impulsionat, dacă nu mă-nşel, de colega mea de liceu şi cartier, Doina Uricaru şi de minunata mea profesoară Elena Cazan. Apoi, m-a preluat infatigabilul Tudor Opriş, profesorul majorităţii scriitorilor generaţiei mele, conducătorul cenaclului Săgetătorul. La Săgetătorul mai veneau şi alţi viitori oameni de teatru, printre care Ioana Cră ciunescu, Silviu Purcărete, Cristian Pepino, Dan Stoica…Am intrat la facultate şi-n paralel, am scris. Pe timpul facultăţii, am făcut scenografie, regie, cronică teatrală. Şi după terminarea facultăţii de teatru, am continuat să merg, în paralel, pe cele trei drumuri, la care am adăugat şi o activitate de umorist (impulsionat aici, de unul din mentorii mei, inegalabilul Valentin Silvestru, dar şi de prietenul meu de-atunci, Vasile Băran). Cum s-ar zice, m-am angajat într-o cascadorie existenţială deloc de invidiat; dar dacă altfel nu pot? Dacă m-au pocnit Parcele-n creştet cu toiagul renascentismului?! Of!…
-Cărţile dumneavoastră lasă impresia unei mari spontaneităţi atît în gîndire, cît şi în expresie. Dar, după cum bine se ştie, aparenţele înşală adesea. În consecinţă, vă întreb :cît de elaborată este spontaneitatea dvs.?
– Evident, după 35 de ani de publicistică, nu se poate vorbi de o elaborare exagerată; recunosc, publicistica o fac cu uşurinţă .Chiar şi Jurnalul ( din care am onoarea să-mi publicaţi , în Ateneu). Dar cînd e vorba despre cărţile mai „serioase” – nu cele de proză! – trebuie să aflaţi că elaborez, uneori, 8-9 ani! ( e cazul Dicţionarului Caragiale şi al Dicţionarului de personaje). Ba chiar şi al Dicţionarului umoristic…care a apărut noiembrie (cele 100 de pagini de carte ale sale au fost migălite, incredibil, două decenii – prima oară am publicat din el în ’84 !). Aşadar, spontaneitatea e un termen relativ; variabil; adaptabil. La fel, în viaţă, cînd vorbesc: dacă mă simt bine într-un anturaj, dacă am un „public” bun, sunt de-o spontaneitate dezarmantă; dacă nu-mi place unul singur dintre companioni, rămîn ursuz; pesemne, deformaţie de om de teatru…
– Care va fi statutul scriitorului în lumea românească de mîine?
– Aici nu ştiu să răspund decît „nepoliticos / laconic” : habar n-am!
– Ce ar trebui să se facă, pentru ca literatura română să fie mai bine cunoscută în lume?
– Să se bage bani în promo-uri; să fie atraşi editori, traducători, chiar miniştri ai culturii! Să se facă mezalianţe (la propriu!) între critici români şi editoare din Franţa; între poetese din Banat şi critici din New-York; între prozatori din Bucureşti şi babe din juriul premiului Nobel ş.a.m.d. Eu idei aş mai avea, dar mă tem de ura ta, Adamule!…
– Ce înseamnă astăzi CURAJ în literatură?
– Cred că azi, nu mai înseamnă mare lucru! Nu cunosc scriitori curajoşi din ultimii 15ani! Faptul că scrii oricum, despre orice, nu înseamnă temeritate. Pe de altă parte, sigur că avem nevoie de inşi curajoşi în accepţia estetică; e necesară o poietică ţăcănită şi iconoclastă, cam de tipul bătăliei pentru Hernani, a dadaismului, al cărţii lui Ionesco Nu, a happeningului, a intertextualismului…Dar noi ne-am ales, în ultimul deceniu, doar cu impertinenţa pornografiei ( vezi şi cărţi cu titluri străvezii gen Pizdeţ & Băgău), cu vechile obsesii ale lui Brumaru, rei terate( nu le mai menţionez, fiindcă se ştiu!), cu limbajul Basa ( din Basarabia)…cu teatrul inexistent şi cu teatrul imposibil…cu critica de excesivă întîmpinare ,ori de tupeistă negare…nu văd unde se piteşte acel curaj, în pliurile cărui concept, în străfundurile cărui curent…
– Cîte satisfacţii şi cîte insatisfacţii v-a adus profesiunea de scriitor?
– Au fost, slavă Domnului, şi dintr-unele şi din celelalte! Să dau exemple? Ca om care – din păcate – nu trăieşte din scris (nu că n-ar vrea, dar nu se poate; şi noroc că are şansa regiei de teatru!), pot spune că nu fac infarct pe motive de injustiţie literară. O cronică proastă la o carte, nu mă supără, aşa cum mă indignează una proastă la un spectacol. Pentru literatură, am o suferinţă surdinizată. Dar nu-nseamnă că n-am avut frisonări serioase : la-nceput, la primul meu roman, în 1975, un critic de la Scînteia tineretului, cam fătălău şi dispărut azi din peisaj, m-a insultat zicînd că volumaşul meu reprezenta „ o concepţie lejeră despre debut”. O fi fost ea lejeră, dar parlagiul literar nici nu apucase să debuteze, tată! (deşi era mai în vîrstă , mai era şi membru de partid, era şi căsătorit cu-o tovarăşă de la Scînteia, deci avea şanse suplimentare de debutat!; de unde rezultă că unul care n-are nici o concepţie, nu-l poate ataca pe altul care are una). Tot un exemplu de golăneală a fost în 2002, cînd fiind nominalizat la premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi cu Dicţionarul Caragiale ( primul! apărut şi-n Anul Caragiale!), m-am trezit că a obţinut laurii un critic de vîrsta a patra, care nu fusese nominalizat, în schimb îl sunase pe Ion Iliescu să se plîngă că el n-a mai luat un premiu la Asociaţie de şase ani! La satisfacţii ,aş trece cele o sută de cronici favorabile, impresiile lectorilor, plus aplauzele spectatorilor( deoarece mi-am montat cam 40 de texte, pe scenele teatrelor). Recent, criticul ieşean Florin Faifer( pe care-l apreciez în mod deosebit) mi-a spus că mi-a (re)citit toate cărţile pentru alcătuirea fişei cerută de viitorul Dicţionar al Academiei, patronat de Eugen Simion ( adică, şasesprezece), şi care a scris, în timp, şi despre spectacolele mele din Moldova, m-a asigurat( lucru liniştitor, desigur) că n-a găsit un singur volum… ulmesc pe care să nu-l aprecieze – chiar şi pe primul, pe care eu acum îl reneg! Deci, aş putea spune că e un motiv de mîndrie. Adică, de satisfacţie.
– Care este relaţia ideală dintre artă şi politică?
– E o întrebare care ar place teribil la oportunişti, arivişti şi foşti activişti! Nu pot uita cît ne înjoseam, pînă-n 1989, încercînd să facem (& scriem despre) spectacole „neangajate”, vî rîndu-le în „prestigiosul & „înnobilizatorul” festival al muncii şi creaţiei libere”, Cîntarea României! Nu uit nici dramaturgia şantieristă, plătită cu bani grei de propaganda PMR (PCR), azi imposibilă şi la lectură, nu doar la proba scenei! Dar ce, ăi de-l adulau pe Hitler, pe Stalin, ori pe Mao, erau mai breji?…Filmele americane de propagandă (unele din ele, făcute chiar de compatriotul nostru, Jean Negulescu!) şi dramele gauche-iste, erau valoroase? Eu cred că politica e bine să fie inserată în artă, doar în momentele de răspîntie istorică : ciudat însă, revoluţia ( sau ce-o fi fost ea) din’89 nu a făcut valuri în apa literaturii post decembriste. Hm…
-Nu puţini sunt cei care consideră că arta şi morala nu pot dialoga.Dacă este aşa, care din ele refuză dialogul şi de ce?
– Nu ştiu. Dar N. Manolescu a spus, nu de mult, că dacă avem cărţi adevărate despre epoca lui Decebal, a lui Ţepeş, a războiului din 1877, a primului război mondial, a epocii interbelice ( a colectivizării, chiar!), nu suntem în stare să dăm un roman, ori o piesă de teatru, credibile, despre perioada 1955-1989. De ce? Nu ştiu. Literatura de sertar pesemne avea texte al căror mormînt rămîne …sertarul…
– „Preferi să fii bogat sau fericit”? întreabă Epictet, de aproape două milenii. Vă rog să răspundeţi la această întrebare, ca şi cum filosoful grec v-ar fi adresat-o dumneavoastră, eu avînd rolul de poştaş…
– Fiindcă nu-s prea dus la biserică, prefer să fiu bogat şi fericit. Eu am mai scris asta, nu o dată : trebuie să scăpăm de şablonul ”sărac, dar cinstit”. Noi trebuie să năzuim spre melan jul bogat şi cinstit! Cît despre fericire, e atît de greu de păstrat, la foc continuu! Zici mersi cînd te atinge, discret, cu aripa, o dată la doi-trei ani…
– Ce caltăţi apreciaţi cel mai mult la un om? Dar la un scriitor?
– Umorul şi verticalitatea. Sîngele – rece şi nonconformismul… ponderat. Cultura şi tan dreţea. Bărbăţia şi duioşia. Capacitatea de-a iubi viaţa. Ambiţia de-a nu fi trecut prin ea, fără să laşi urme. La ambii!
– Ce sfaturi îi daţi uneori scriitorului care sunteţi şi cum reacţionaţi cînd el nu vă ascultă?
– Nu îi dau sfaturi, tocmai pentru că nu mă ascultă!
– Ce aveţi pe masa de lucru în momentul de faţă?
– Pe masa de lucru am atîtea, încît nici nu mai ştiu cum să mă-mpart (vechea mea problemă!).Am o carte azi apărută la editura Timpul din Iaşi( Jurnal teatral II) Şi, ca să fiu sincer – şi dacă nu mă credeţi, veniţi să verificaţi –mai am o parte din cursul meu universitar, care merge greu, al naibii, Termeni – cheie în arta actorului, pe care-l scriu pentru studenţii mei de la actorie, din Timişoara ; şi, ca să nu fiu restrictiv, fiindcă nu-i cazul, aflaţi că mai am un dublu proiect spectacular băcăuan : caietul de regie( plus schiţa de decor) la Trei surori de Cehov şi la Dona Quijota de prietenul M. M. Ionescu. De altfel, e momentul să spun că pentru moldoveanul de mine – altoi bizar de bucureştean & timişorean! – teatrul din Bacău este o a doua casă ( şi datorită unui manager impecabil – scriitorul Calistrat Costin), iar revista Ateneu o a patra locuinţă literară (după ieşenele Convorbiri literare, Dacia Literară şi Cronica). A, şi nu în ultimul rînd, un amplu caiet de regie la comediile lui V.Alecsandri.
În rest, vorba Legii lui Ohm, om muri( om nemuri, om tresări, om put – pouri) şi om vedea…
-Vă mulţumesc.
Bogdan ULMU
Iaşi, 8 decembrie 2004
