Hedda Gabler – eroina piesei omonime(1890) de H.Ibsen. Frumoasă, distinsă, nobilă(fată de general!), pretențioasă, vanitoasă, ambițioasă, nemulțumită de ceea ce-i oferă realitatea imediată, H. Este victima divorțului dintre teorie și practică: pe de-o parte își propune să stimuleze o personalitate, să conducă din umbră un proiect grandios, pe de alta nu reușește nimic, distrugînd și puținul pe care, vag, mai mult în numele unui episod trecut, îl inspirase (manuscrisul lui Lovborg).Măritată cu un individ pe care-l dis prețuiește ea, dintr-un fel de răutate maladivă, îl împinge la suicid pe cel pe care l-a iubit cîndva; și visează să piară toate personajele cu care a intrat în contact! Pînă la urmă, dîndu-și seama că răul proiectat de ea va rămîne fără consecințele dezastruoase imaginate, își ia viața, după ce cîntă la pian, cu temperament.
Personaj, oarecum, enigmatic și deloc motivat în acțiuni, emanînd o ciudată combinație de fascinație și demonism, situată, categoric, sub semnul maleficului. Nu e de condamnat nemulțumirea eroinei, aspirația ei către înălțimi(de tip Brand); dezamăgitoare ne apare azi influența ei negativă asupra lui Lovborg (om de valoare, care ar mai fi putut lăsa ceva în urmă) și disprețul deplasat față de Tesman-bărbat cenușiu, dar onest, cu care, de bună-voie, și-a unit destinul, în fața preotului. H.G.ne duce cu gîndul la Medeea, dar și la eroinele lui Strindberg, ori la Lulu a lui Wedekind.
Propunîndu-și să fie hotărîtoare, decisivă în viața celor din jur, ea eșuează, rămînînd doar…distrugătoare. Din soțul ei, Tesman, nu poate face nici politician, nici savant, nici scriitor, nici un tip cu prestanță. Pe Lovborg (iubire de prima tinerețe, stinsă acum) nu știe să-l oblige nici să trăiască, nici să moară cum vrea ea. Pe Brack nu-l mai poate ține la distanță, șantajul lui ducînd-o foarte aproape de adulter. Doamnei Elvsted nu-i poate…arde părul, cu, își dorește; nici nu o poate detrona din postura de muză a creatorilor. Și-atunci? Rămîne moartea, moartea estetică (cum spunea cineva) dispariția care conferă demnitate și stîrnește, crede sinucigașa, o septentrională admirație; de fapt, doar ușurare…”Așa ceva nu se face!”-strigă Brack, dezamăgit.
Sigur că nu: dar oamenii inutili și nobili, și-o pot permite.E forma lor de…realizare! Glontele fatal o scapă de șantajul lui Brack, de viața „atît de jalnică” propusă de soț, de senzația de inferioritate în fața utilei Thea Elvsted.Funestul gest o egalizează față de dispărutul ex-iubit și o scapă de mustrări de conștiință ulterioare.
Glose: cei trei bărbați care roiesc în jurul eroinei titulare am putea spune că reprezintă timpii erotici ai dramei. Lovborg=trecutul, Tesman=prezentul, Brack = viitorul. Această permanență a solicitării masculine însă nu trebuie să ne creeze impresia că textul colcăie de pasionalitate; dimpotrivă! Descoperim la H.G. o teribilă sterilitate, o frică de concepție patologică, o silă față de actul carnal, inimaginabilă! O sperie lumea care palpită, o o îngrozesc florile, iar cuvîntul IUBIRE i se pare „lipicios & searbăd”.Chiar vechea ei re lație cu un bărbat (singura!) s-a întrerupt fiindcă acesta atentase la…”puritatea unei cama rade sincere”.
Și tocmai pe o asemenea sălbatică, marele regizor I.Bergman ne-o prezenta…gravidă! E o lectură scenică a rebours, a dramei! Deoarece, cînd se-ntorc din călătoria de nuntă, mătușa Juliane îi descoase:n-o fi vreo…perspectivă?(firește, se gîndește la urmași).Nepotul ei spune că are perspectiva…de-a ajunge repede profesor. Cînd Brack insinuează că într-o zi, tot se va întîmpla ca eroina să ajungă gravidă, H. i-o retează: ”Nu vei avea niciodată prilejul să mă vezi într-o asemenea situație!”.Și are dreptate. Iar moartea -i nu este dintr-acelea care se regretă.A dispărut încă un inutil: unul fascinant, ce-i drept, dar dezagreabil, împovărător, stingheritor. Una care crede că meritele tatălui(generalul)s transmit ereditar.
Ea-l ironizează pe Tesman, fiindcă acesta îi oferă un cămin „burghez”, dar nu e-n stare să ofere nimic! Chiar recunoaște aceasta:”N-am decît o singură vocație – să mă plictisesc de moarte!”(ca eroinele lui Cehov).Esslin spunea că e frustrată; discutabilă sentință! Frustrat de căldură, de maternitate, de afirmare, e un om care-o dorește.H. nu dorește nimic altceva decît să participe la înnegurarea celor din jur. Comparată cu artistul-Neron, cu o walkirie, cu doamna Bovary, cu o Vidră care împinge-n prăpastie, am putea conchide, odată cu Camil Petrescu:piesa e „răzbunarea intelectualității adevărate față de surogatele ei”.
Încă un amănunt: ambientul, în viitoarele montări, nu e obligatoriu să fie sum bru, închis, întunecat, mirosind a praf și hîrtii îngălbenite de vreme. Montarea lui Ciulei din 1990 miza tocmai pe frumesețea peisajului ce se vedea prin fereastra camerei Heddei – munți și fiorduri bucolice.
Interprete: Aglae Pruteanu(1902), Maria Filotti(1923), Magda Tâlvan(1935), Dida Solo mon-Callimachi(1945), Ileana Radu(1966), Gina Patrichi(1975), Olga Sârbul(1979), Larisa Stase Mureșan(1982).
Fragment din volumul „Mic dicționar de personaje din teatrul românesc & universal” de Bogdan Ulmu (Editura Timpul, Iași, 2002).
