Am montat pînă acum peste 130 de spectacole. Nu o spun ca o laudă : e simplă statistică.
Dintre ele, dacă am iubit 30 !
Oricum, textul de faţă, iniţial, m-a terifiat : nu era, credeam eu, pe genul meu. Nu era stilul meu ( dacă o să-mi faceţi hatîrul să acceptaţi că aş putea avea vreun stil!). În plus, era un teatru (ca instituţie) nou ; o trupă nouă. Iar Benoît Vitse, pe care-l consider acum prieten ( fiindcă e într-o perioadă în care are nevoie de prieteni!) e un excelent manager. Un regizor curajos. Şi e, culmea, ca francez, cel mai bun secretar literar pe care-l are teatrul …românesc!
Uitaţi-vă ce piese alege : texte grele, problematice, partituri deloc comode, nu plăcute, deloc amabile. Piese în care durerea şi disperarea devin eroi. Piese nejucate de alţii, din como ditate. Lucrări care te indispun, obligîndu-te să constaţi că la teatru nu vii să te distrezi, ci să pro blematizezi – dacă eşti în stare.
Acum, iubesc spectacolul acesta românesc cu o piesă mexicană inedită, deloc uşoară, nu scenică, sortită unui anume public : un autor cvasi/necunoscut, care vorbeşte despre obsesii cu noscute – ratare, evadare, prosperitate înafara graniţelor, durere de mamă şi dezorientare filială. Despre reuşită şi moarte. Despre reuşită prin moarte…
Mă bucur că am trecut prin această experienţă, în acest teatru cu profil ciudat, lîngă actori şi studenţi-actori cu care am lucrat separat, în ocazii diferite, sub frontispicii diferite.
Sunteţi un public vitregit – sau privilegiat? Fiindcă în seara asta NU veţi asista la un nou SCANDAL. În seara aceasta veţi fi, sper, măcar pe alocuri, emoţionaţi de o trupă teatrală care s-a reunit pentru a vă da ocazia să vă emoţionaţi.
Mulţumesc anticipat pentru fragilitatea dumneavoastră de spectatori şi soli ai speranţei…
Bogdan ULMU
Iaşi, ianuarie 2006