Cineva, persoană documentată, în Adevărul literar şi artistic (din 11 nov. 2003), ne atrage atenţia că „perechea românească a dramei lui Lessing Nathan înţeleptul nu e romanul lui Galaction Papucii lui Mahmud, ci comedia lui V.I.Popa Take, Ianke şi Cadîr”.
Înclin să-i dau dreptate…
¤
Termin volumul întîi din memoriile lui Dumitru Furdui intitulate, cam pretenţios, Teatrul în comunism. Carte interesantă, cu observaţii juste, cu rememorări înduioşătoare, dar şi acuze teribiliste, chiar nedrepte.
Mi-a plăcut cu cîtă dragostea vorbea actorul, despre Sadova, ori Vraca, Bălţăţeanu, Mihai Popescu. Cu cît dispreţ – despre secăturile teatrului românesc postbelic. Dar cîteodată, afirmaţiile lui Furdui mă scandalizează : „Marcel Anghelescu trecea drept cel mai talentat actor din Bucureşti”(p.247) ; păi atunci Birlic ce mai era? ; „Toate starurile din vest ar fi pălit în faţa carierei pe care ar fi făcut-o Piersic” (p. 243) ; numai că-n vest farmecul nu ţine loc de disciplină, Mitică tată, deci nu cred că ar fi putut răzbi ; mîrlănească este atitudinea memorialistului faţă de marele teatrolog V. Silvestru, dar şi faţă de Regele Mihai (p.309) ; sau, ce să mai zic de eticheta pe care i-a pus-o Furdui marelui artist Simonov – „ după cum mi s-a spus, era beţiv”(p.147) ; de parcă actorul nostru le ducea la ureche!…
Oricum, cartea rămîne una interesantă. Azi mă apuc de volumul doi.
¤
Nu cred c-o să-nvăţ a-nvăţa, vreodată!…
¤
Colegul F. îmi dezvăluie ceva teribil : nu visează (la propriu!) de 25 de ani! Brrr!!! Ce viaţă e asta?!
Îl consolez spunîndu-i că nu cunoaşte nici frisonul coşmarului…
¤
M-am săturat de actori ipocriţi, care au preluat un clişeu de la înaintaşi şi-l reproduc cînd li se oferă ocazia, ca şi cum ar fi rodul unei şocante gîndiri :”…Copiii sunt extraordinar de sinceri, e greu să îi păcăleşti. Copilul nu este diplomat, copilul te iubeşte sau nu” – declară o actriţă a teatrului Creangă, într-un ziar central.
Cu riscul că voi scandaliza trei sferturi dintre histrionii dedicaţi celor mici, contrazic citatul : NU-I ADEVĂRAT! Copiii pot fi minţiţi foarte uşor! Şi ce este povestea (basmul) decît o frumoasă minciună? Ce, facem Brecht la teatrele de copii? Ori teatrul iluziei?
Chiar cînd parodiem, tot o minciună avem la bază!
¤
Un suporter englez a luat din Henric al V-lea a lui Shakespeare două monologuri şi le-a pus pe muzică, fiind convins că textele vor ajuta echipa de fotbal a Angliei să cîştige Campionatul Mondial. Că echipa n-a reuşit…asta nu mai e vina marelui Will…!
Mă gîndeam că şi microbiştii noştri ar putea lua exemplu de la anonimul brit : ce, în Apus de soare, în monologul Miţei Baston din D-ale carnavalului , în textele lui Ştefan Caraman, la Peca Ştefan, sau în piesa Fuck you Eu.ro.pa! de Nicoleta Esinencu nu există imbolduri, îndemnuri insulte, porcării & imprecaţii care ar putea enerva fotbaliştii străini, în timpul meciului?