Dintr-o istorie anecdotică a teatrului românesc
O seară cu marele boem Pîcă
1972 sau 1973. În România literară, pe pagina a doua, apărea, într-o vreme, o rubrică intitulată Confluențe. Rostul ei? Să publice oameni care nu sunt scriitori de meserie, dar care au o mare pasiune, plus veleități, pentru literatură. Îl ajutam pe Vasile Băran (responsabilul de rubrică) să găsească asemena oameni și-i aduceam articolele lor. Cînd erau plăți la Fond, la revistele Uniunii – săptămînal, lunea, acești inși, recunoscători, ne mulțumeau; ba chiar ne mai invitau să bem împreună banii respectivi, bucuroși c-au publicat în prestigioasa revistă (pentru mine, ca student, vă dați seama că o asemenea manifestare de recunoștință era nerefuzabilă).
O asemenea seară am trăi împreună cu actorul George Bănică (un bun actor, nedrept de puțin cunoscut, azi!) și cu amicul Vasile Băran. Am sărbătorit apariția articolului la Athenee Palace.
Cînd ne simțeam mai bine și-l ascultam pe Bănică povestindu-ne viitoare proiecte literare (o să rîdeți, dar ulterior a avut mare succes cu două dramatizări care l-au umplut de bani: după Arta conversației a Ilenei Vulpescu, și un roman de N.Țic) la masa noastră se așează celebrul Pîcă, prietenul lui Pucă. Ambii, boemi notorii, implicați în varii scandaluri la Restaurantul Casei Scriitorilor, ori în alte cîrciumi. Pe Pîcă poate-l știți din filme: avea niște frumoase plete albe, motiv pentru care juca preoți prin pelicule de război. Era, repet, mare amator de scandaluri – spre deosebire de taciturnul Pucă, mare grafician al epocii. Din cauza aceasta, cînd intra în anturajul tău, poetul te frisona oleacă, neștiind la ce te poți aștepta.
În seara cu pricina, Pîcă părea că ne ignoră: a făcut semn chelnerului și a cerut o votcă. Cînd vroia o votcă, nu vă imaginați că era vorba de una mică (50 ml.), ori una mare (100 ml.). Pîcă nu comanda decît …cu sticla. Inhibați de societatea nedorită & imprevizibilă a personajului, și noi am redus turația dialogurilor.
În fine, dă Domnul și boemul termină sticla. Se ridică, ignorîndu-ne în continuare, și dă să plece. Vigilent, dar și neinspirat, ospătarul îi iese-n drum și-i spune cît face votcă băută.
Aici, inegalabilul Pîcă izbucnește într-un urlet isteric, ceva gen „Ceee??? Eu să plătesc? Animalule! Beau de o viață-n cîrciumi și n-am plătit niciodată! Cum îți permiți? Să vină responsabilul! Condica!”…(mai era puțin și striga „Poliția!”).
Șeful de sală, cunoscînd personajul și speriat de clientela care privea, indignată, incidentul, și-a cerut scuze și l-a condus pe Pîcă, respectuos, la ușă.
Noi am reluat conversația, ușurați. Evident, la plecare, Bănică a plătit și votca lui Pîcă.
Dacă Scrisul i-a oferit actorului, în ziua aceea, 210 lei, și Teatrul s-a revanșat, seara, plătindu-i Poeziei, o sticlă de votcă. Cum era supratitlul rubricii din România literară? Așa, exact, Confluențe…Bine găsit!