Cine-a debutat editorial după 90, nu-şi poate imagina cum se debuta pînă atunci! Deşi, editori serioşi, sincer vorbind, erau mai mulţi pe vremea lui Ceaşcă. Şi la Cartea Românească, şi la Eminescu şi la Albatros,Univers, Dacia, Junimea, ed. Enciclopedică se tipăreau cărţi serioase, chiar în vremea în care, teoretic, nu era loc pentru ele…Dar Barthes, Curtius, Eliade, Eco, Clavel, Nichita, Marin Preda, DRP (culmea ! un membru al CC-PCR, mereu ciopîrţit!), Bogza, Urmuz ş.a. îşi găseau loc în listele propuse cenzurii, sub diferite pretexte, prin dibace subterfugii.
Fiindcă pe vremea aceea se luau bani pe o carte ( în unele cazuri, bani buni ! cam 30 -35 de salarii!), fireşte, cîteodată, şi plocoanele aduse editorilor erau serioase! (nu ca azi, cînd cel ce te ti păreşte dă o votcă, să nu te duci la concurenţă).O să povestesc, pe fugă, două- trei episoade legate de una dintre marile edituri bucureştene care mi-a făcut cinstea să-mi editeze două cărţi despre tea tru, în anii pre-loviluţionari.
Să precizez : redactorul de carte, o doamnă cultă, elegantă şi pricepută întru editorialîcuri, totodată o sensibilă poetă, nu mi-a pretins nimic. Cînd mi-au apărut cărţile, am invitat-o benevol, la Nan Jing, unde le-am „udat”.
Numai că nu ajungea , în anii 75-85 , ca redactorul de carte să-ţi dea drumul la volum, spre tipar. Nuuuu!!!! Trebuia să treci întîi pe la doamna Lucica, zisă Luci-Kent : ei trebuiai să-i dai, pe riodic, două pachete de ţigări americane (care tare greu se găseau, pe-atunci!), ca să aibă grijă de volum, să nu se” rătăcească” printre sutele de manuscrise respinse. De la Luci, volumul semnat de redactor, aprobat de director şi vizat de cenzură, trecea la tehnoredactor, unul Popovici. Om blajin, zîmbitor, cu părul alb, liniştitor precum neaua, dar… inoperant. Fără două sticle de votcă rusească, nu deschidea cartea. Nu le duceai, cartea zăcea la el pe masă şi-un an!.
Dacă treceai de furcile caudine ale Lucicăi-Kent şi-ale lui Popovici-Stolicinaia, ajungeai la nea Vasile-Şpriţ, magazionerul. Poet şi el. Nea Vasile, om minunat, te suna în dimineaţa cea mare (căci, pe vremea aceea, ziua-n care-ţi apărea cartea era inubliabilă! cu-adevărat, emoţionantă!) şi-ţi dădea întîlnire la o cîrciumă, să-ţi dea drepturile de autor (cele 30 de volume la care aveai dreptul, prin contract). Dar îţi spunea, înainte de-a închide telefonul :”Pune ceva la rece! Altfel, nu le vezi!”…Şi sigur că puneai, că o carte nu-ţi apărea lunar, nici dacă te numeai Dumitru Popescu!…Şi cu banii care-i primeai pe ea, beai o zi cu nea Vasile şi tot îţi mai rămînea de-un concediu – trei săptămîni – la Sinaia, cu familia!
Legat de magazionerul cu pricina, vreau să povestesc un scurt episod, petrecut în ziua în care mi-a apărut cea de-a doua carte, la editura unde lucra (era în 1985); după ce am primit exemplarele, pe care le-am mîngîiat cu tandreţe şi mare bucurie, după ce am băut patru baterii de vin şi cafele în neştire, dăm să ieşim, pe poarta metalică, uriaşă, a restaurantului Casei Oamenilor de Ştiinţă. În drum, Vasile al meu se-ntîlneşte cu un prieten din copilărie, om simplu, care nu avea atracţie către literatură. Dimpotrivă. Uşor ameţit, dar şi mîndru de ce a ajuns el acum (poet şi funcţionar la editură, nu sculer-matriţer, ca amicul de demult), Vasile scoate din servietă şpaltul unui volum de versuri care urma să-i apară şi se laudă :”Vezi, astea-s versuri de-ale mele! E viitoarea mea carte! A noua ! Al nouălea val!”…
Da’ prozaicul vecin din copilărie, brutal şi invidios, îi întrerupe elanul :” Ce poezie, mă amă rîtule!? De cînd ai ajuns tu poet, că doar te ştiu de la 6 ani, nici n-ai terminat liceul, boule! Ce-s hîr ţoagele astea? Vrei să te dai mare, tîmpitule?!” şi grobianul, după ce i-a tras două palme puternice după ceafă, i-a aruncat foile pe jos, apoi a plecat înjurînd. Mi-a fost milă, sincer de poet ;l-am ajutat să-şi adune şpalturile şi l-am consolat, camaradereşte :” Nea Vasile, nu arunca mărgăritare la porci ! Du-i dracului! Hai la Peştera să sărbătorim şi cartea dumitale…Al nouălea val! Eu plătesc!”…
Frumoase vremuri, nu?!…