Răspund cu greu la tema/anchetă a revistei deoarece, acum realizez, rușinat, nu-mi amintesc prea bine ce-am făcut. Probabil, unde nu aveam mare lucru de memorat…
Zilele acelea, firește, nu pot fi uitate: știu cum am privit la tv în culmea fericirii, momentul „Tiranul a fugit!”, știu cum stăteam la coadă la ziare, știu că am schimbat, la teatru, Noaptea furtunoasă, cu Rinocerii… dar petrecerea Ajunului și a Crăciunului…chiar nu-mi vin în memorie, ca un eveniment inubliabil.
De obicei, Sărbătoarea acesta importantă o făceam în familie. Soția mea nu concepea să mergem undeva, pe 24-25 decembrie. Pe bună dreptate. Iar eu aveam grijă să avem tot ce-i mai bun, pe masă: și-atunci, în Decembrie 1989, se găsea. Am mîncat deci, rafinețuri și am băut tot ce se putea mai bun. Am urmărit un program tv altfel, am dat frîu, în fine, sentimentelor creștinești camuflate, pînă atunci și ne-am bucurat că suntem liberi. I-am sunat pe cei apropiați și am dormit fericiți.
Fac o paranteză: nu renunț la amintirea acelei bucurii; nu fac pe scepticul și nu am nostalgii comuniste. Recunosc că nu a ieșit ce-am crezut, dar nu mă dezic de imensa fericire trăită în acel Decembrie. Și de libertatea de-acum, de-a scrie și monta tot ce vreau, cum vreau. De-a nu-mi fi frică să fac ironii și de-a vedea, în fine, lumea.
Acel Crăciun a deschis o poartă indispensabilă celor care cutează. Evident, chelnerii, măcelarii și activiștii de partid (PCR) sunt de altă părere. Handicapul lor…
Punct.