Cartea de teatru
Pintilie & vocaţia sa epică ( IV)
S-ar putea scrie o carte despre… cartea marelui regizor, volum mustos, agrea bil-stufos, plin de eseuri şi fragmente regizorale profitabile, colcăind de întîmplări cu rezonanţe artistice, teribil prin confesiunile OMULUI, chinuitului , »schizofrenului »- cum se autogratulează, undeva !…Sunt multe cronici, care te fac să fii mîndru că eşti connaţional cu Pintilie :despre Raţa Sălbatecă, Tartuffe, Astă seară se improvizează, Livada cu vişini, ca şi despre montările citate în numerele anterioare ale revistei noas tre, criticii parcă se-ntrec în alegerea superlativelor : « Primele minute ale spec tacolului sunt printre cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată în teatru », » miracolul învierii bătrînului Ibsen », »energia sa face montarea remarcabil de ame ricană », îndrăzneala lui lasă urme arse pe podea ! » « poate aţi mai văzut Tartuffe, dar vi s-au aburit vreodată ochelarii ? » ş.a.m.d. La unul dintre spectacole, regizorul mărturiseşte chiar că a avut…100 de articole scrise despre acea reprezentaţie ! (îl u răsc pentru asta, eu, practicianul cu cel mult zece cronici la un spectacol…) .
E şi minunat ilustrată cartea, cu schiţe de decoruri şi costume, cu multe foto grafii din spectacole, cu instantanee de la repetiţii şi filmări. Am fost martori şi la lup ta autorului cu editorii :cartea e masivă, acum are 530 de pagini, format între A4 şi A5 . Editorul îl ruga, mereu, să mai scoată – ceea ce înseamnă că, iniţial, ea avea pes te 600 de pagini ! Ar fi trebuit, cred, să o publice în două volume ; fiindcă Pintilie fa ce parte din rara categorie de directori de scenă care nu doar că ştie să povestească, dar are un adevărat viciu epic rapid remarcabil : « Relaţia mea cu cuvintele e o re laţie semantic-erotică. Nu acord nici unui cuvînt încredere pînă nu-l confrunt cu ob sesia, idiosincrasia mea, pînă nu trăiesc cu el ».
Dar o parte din critici, cînd îi descriu fantasmele concretizate pe scenă, dau un verdict riscant : « Pintilie ăsta e nebun ! »(p.183). O fi ! (am mai auzit asta, nu o da tă, cînd actorii-mi vorbeau despre Manea, Şerban, Hausvater şi Zholdak). Nebunia fa ce parte din geniu şi, sunt convins, Pintilie e un geniu al regiei de teatru ; nu şi al fil mului, după umila noastră părere !. Nebunia, adică geniul, i-au deschis porţile ma rilor teatre ale lumii. Temperamental, sunt mai aproape de Ciulei – despre care nu s-a spus că-i genial, dar a montat mai mult, cu succes constant, pe 5 continente…
Articolul de azi îl voi încheia cu mărturiile despre Livada cu vişini. Text pe care LP l-a montat şi aici, acum aproape patru decenii (l-am văzut ! Era teribil de interesant). Peste 20 de ani, la Washington, regizorul reia piesa şi, zice-n bricabrac, nu păstrează din montarea de la Bulandra decît truvaiul cu grîul. Dar acum explică şi de ce e important grîul, pentru el :i-a salvat viaţa, demult, cînd a zburat cu maşina şi a aterizat pe un pat de grîu. Există un duh al grîului, spune LP, salvator – pentru el, dar şi pentru eroii piesei. Textul e plin de duhuri, cum aşa frumos demonstrează : « duhurile boierilor lîngă cele ale sclavilor, duhurile inocenţilor asasinaţi lîngă cele ale asasinilor inocentaţi (sic !), duhurile fiinţelor şi duhurile lucrurilor. Duhul cărţi lor şi duhul lui Grişa cel înecat.[…]În dulap locuieşte duhul jucăriilor.[…]Iar livada e plină de fantomele păcatelor eroilor »…
Un om care imaginează atîta, în interiorul textului, dar şi în tăcerile dintre cu vintele sale, un artist care parcă vrea să ne convingă ,mereu, şi de harul lui epic( egal celui regizoral), un neliniştit care pendulează, pe scenă, între demenţă şi ingenuitate, cred că nu poate fi niciodată analizat …pînă la capăt. Chiar dacă, în aparenţă, volu mul lui de memorii este încheiat. Cît e-n viaţă – şi după aceea – Pintilie nu şi-a spus ultimul cuvînt. Din fericire…( va urma).