Cartea de teatru
Iarăşi, despre Pintilie (III )
Cum spuneam şi-n numărul trecut al revistei, marele regizor ştie să povestească. El descrie propriile-i nelinişti, propriile-i imagini & soluţii scenice, cu şart, cu vînă epică ; e un avantaj, pe care laicii, desigur, îl vor aprecia. Un exemplu :” Strigătul înecat al corului vine du pă dispariţia lui, dintr-o clădire învecinată ; vioara plînge în capelă; pe culoarele admi nistraţiei s-a pierdut tînguirea oboiului ; afară în stradă, trombonul. În centrul acestei angoa sante lumi sonore, spectatorul.”
O altă constanţă a acestei extraordinare cărţi de magie ( da, magie! ) artistică : ghinioanele.. În calitate de practicieni cu mai mică şansă şi-n calitate de iubitori de Caragiale, desigur, nu suntem miraţi ;dar nici nu putem să trecem cu vederea faptul că volumul ne arată, cum aproape fiecare nouă montare a lui Pintilie a avut un ghinion incredibil! Am vorbit destul despre Revizorul ( interzis după doar trei reprezentaţii!) . Dar iată, Orestia , programată de cinci ori, nu a ieşit decît, cu greu pe placul autorului montării, abia în ultima reprezentaţie! De ce? Primele două au fost anulate, fiindcă interpretul principal, de frică, s-a prefăcut bolnav – cu doar două săptămîni înainte de premieră. Al treilea e ratat deoarece apare…o pană de lumină! Următorul stîrneşte scandal, pentru că regizorul închide porţile teatrului la ora fixă ; mulţi spectatori vin mai tîrziu, crezînd că dacă ai bilet, intri cînd vrei…O bătrînă ia o piatră şi bate-n uşă; ceilalţi de-afară, o imită, ca oile ; şi, colac peste pupăză, din nou…pana de lumină! În fine, al cincilea se jucă impecabil şi are succes…
Nu diferită a fost soarta Flautului fermecat :” pînă în ultimul moment – scrie un cro nicar – nu ştiam dacă se va ridica cortina!…Judith Blegen , în mijlocul repetiţiilor, a făcut scan dal şi a plecat. A fost înlocuită cu tînăra Joan Rodgers…care nu s-a urcat niciodată pe scenă. E dita Gruberova a capitulat pînă la urmă în faţa exigenţelor marelui arhitect şi a cîntat în spa tele uneia dintre oglinzi”…Dar, după două decenii, regizorul avea să afle ,cu indignare, că nici dublura vedetei nu a jucat opera, aşa cum o ceruse imperios, cu mîna arzîndă, decît…la pre mieră! …Din frică, sau comoditate.
În fine, despre o altă operă celebră realizată de autor – Carmen – acesta avea să dea socoteală, cu mult umor, nu doar deplîngîndu-şi soarta, ci şi într-o temerară & savuroasă com paraţie cu piesele Conului Iancu :”…Pe la 50 de ani întreţin o relaţie amoroasă extraconjugală cu opera. Relaţia este furtunoasă, fulminantă, ( D-ale ) carnavalescă, aproape fiecare episod se termină cu uşi sparte (Nu daţi la oglinzi că sunt cu chirie – strigă directorii de teatru). La Aix-en – Provence –Miţa Baston – Blegen (Mizza-soprana) cu sticluţa de vitrion în mînă, pe treptele Jet – ului, ameninţă „ Am să-ţi torn o revoluţie, da, o revoluţie…să mă pomeneşti – şi ia primul avion spre Miami – iar eu dau o declaraţie în Vocea patriotului naţional că nu recunosc copilul care mi se atribuie”…
Acelaşi lucru se petrece cu Rigoletto : un scandal cu dirijorul, tot caragialesc( pre cizează românul!) , după care fiecare din cei doi, spre disperarea directorului, refuză să sem neze ( chiar să apară!) la premieră. Dar se joacă, cu chiu cu vai, şi critica este rece, fără patos. Pintilie conchide că relaţia lui cu genul a fost scurtă şi fără noroc, vorba autorului capodoperei Două loturi…
Venind acasă, ratează „alt flirt” : cu Securitatea. Care-i dă voie să filmeze, da’ nu pînă la capăt. Şi e nevoit să plece iar în bejanie, dar lucrînd teatru. Teatru în străinătate – acesta da, îi iese cel mai liniştit. Nu în linişte deplină, dar cu mai puţine & ne-periculoase conflicte. Ce lebrul, exigentul Guy Dumur scrie, a doua zi după Raţa sălbatecă :” Primele minute ale spec tacolului lui Pintilie sunt printre cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată în teatru”.
Aud? Vorbeam despre ghinion? Cîţi dintre noi nu şi-ar dori o asemenea confesiune, „nenorocoasă” ?!… (va urma).