Cartea de teatru
Din nou, despre Caragiale
Deşi Anul (omagial) Caragiale s-a încheiat, editurile,chiar la început de 2003, încă mai … omagiază personalitatea marelui comediograf. E minunat! Căci, zicem şi noi, odată cu spiritualul Şt. Cazimir : ” Anul Caragiale s-a-ncheiat ; mileniul Caragiale continuă!”…
Am citit recent, cu interes , şi CARAGIALE ÎN PRESA VREMII de Dorina Grăsoiu ( lu crare apărută în editura Jurnalul literar). Nu e un volum care şochează :nici nu vrea asta. Cinstită, autoarea scrie în Argumentul-prefaţă : « Cartea nu se vrea un omagiu adus la ani versară. Nici eseu, nici exegeză, ci, bazată pe informaţiile furnizate de cîteva cotidiene ale vre mii (Telegraful român, Evenimentul din Iaşi, Conservatorul, Dimineaţa) ea reface , prin pris ma acestora, imaginea extrem de controversată, în conştiinţa contemporanilor, a omului şi a creatorului ».
O spunem cu (oarecare) lipsă de modestie : cam trei sferturi din informaţii ne erau cunoscute ; dar ele meritau reluate ,sistematizate în volum, pentru cei care încă n-au avut preocupări de… fan – Caragiale. Studenţii, profesorii, actorii, iubitorii operei & vieţii marelui clasic, prin efortul stimabil al cercetătoarei, au acum acces la opinii, « anecdote « şi file nemediatizate din caragialeologie, unele – aproape incredibile !
Autoarea ne reaminteşte, cu siguranţa conferită de document (dar şi cu discreţia afe rentă celui ce-l scoate la lumină ) că ILC a fost un « privilegiat » al subiectelor de pre să : »…Discreditat pînă la injurie, adulat pînă la veneraţie, nu a fost uitat nici după plecarea sa la Berlin.[…] El trebuia să fie mereu prezent, mai ales în absenţă ! ».Pe de altă parte, pe lîngă detractorii iluştri ai geniului – Haşdeu,Caion,N.Davidescu, recent- regizorul Hausvater – ,reluînd articolul celebru al lui E.Lovinescu despre perisabilitatea teatrului caragialean, Do rina Grăsoiu spicuieşte din gazetele vremii opinii & pamflete , erori de judecată sau simple răutăţi, răzbunări politice ,ori infirmităţi axiologice care ne –ar pune pe gînduri, dacă nu am fi fost preveniţi ,în timpul propriei noastră activităţi de cercetare a vieţii & operei conului Ian cu.
Dar, în domeniu , loc de uimire e întotdeauna : spre exemplu, faptul că Lazăr Şăineanu în volumul său Autori români din 1894 îl…elimină din sumar pe ILC, nu pare,azi,explicabil. La fel, în 1893,cînd clasicul deschide berăria din Gabroveni, gazetele anunţă decesul scri itorului( mai ales că acesta fusese primit şi-n ….Societatea internaţională a chelnerilor din Bu cureşti !).
Cherela cu Vlahuţă este şi ea comentată, aici, în lumina documentelor ; apoi, atacurile unor Raicu Ionescu Rion, Anghel Demetriescu, perfidul Pompiliu Eliade, vehementul G. Pa nu, veninosul Macedonski, ori anonimii Z.D., Uţius, Nairolfus, Binoclu, Sempron, Ventura (semna-Arutnev), Fl.de la Evenimentul (Fliski), Geo din Botoşani…Dar şi susţinerea, consecventă, a unor M.Dragomirescu , N. Petraşcu, Al.Davila, chiar Carmen Sylva!
Un iubitor de Caragiale, recitind unele opinii maloneste( ori doar obtuze!) din epocă, sigur că simte o oarecare silă sau indignare :nu ne pot lăsa indiferenţi,oricît de tare am vrea să ne obişnuim cu ideea ingratitudinii contemporanilor, idei ca : Sanda lui G.A.Florescu e o lucrare superioară pieselor caragialene ;”traducătorul [ Romei învinse-n.n.],voind a fi prea român, a devenit slav” ; C.Facca ar fi superior, şi el, dramaturgului care a scris Năpasta ; „D-ale carnavalului e un fiasco complet” ; după ce s-a insinuat că Năpasta este un plagiat după Tolstoi (ori, un dramaturg ungur,necunoscut),s-a mai afirmat şi că Scrisoarea pierdută ar fi o simplă localizare după Sardou (Rabagas)…ş.a.m.d.
„Noroc” că geniile,şi cele contestate şi cele unanim acceptate,la un moment dat, mor. Şi-atunci, cum spune Dorina Grăsoiu, se şterge din amintire” pînă şi umbra celor mai palide resentimente”!…