• E prima oară cînd montez un asemenea text ! E o piesă nebănuit de gravă şi-n acelaşi timp, incredibil de… relaxată! În fond, ce, nu s-au mai văzut copii traumatizaţi? Dar, pe de altă parte : e normal să nu putem face nimic pentru ei? Bunele intenţii – ale educatorilor & părinţilor – su nt suficiente? Cred că Francisca Ricinski –Marienfeld, pietreana noastră …din Bonn, apasă o clapă sensibilă : cea a infirmităţii formale , ameninţată de infirmitatea sufletească. Din fericire, finalul ei, şi al nostru, nu e sumbru ; doar îngîndurat…
• Nu e tragic, dar nici vesel…Nu e melodramatic,ci doar cald! E o piesă agreabil de tandră, Picioroangele! Noi,întreaga trupă, am început-o cu entuziasm ; după prima repetiţie pe scenă, ne-am dezumflat – săliţa de jos a „Luceafărului”, era prea mică! Apoi, s-a îmbolnăvit o colegă – şi-ncă una care avea rolul principal! Distribuţia trebuia regîndită, într-o oră! În fine, autoarea ne suna din Germania, des, să ne-ntrebe în ce zi-şi ia concediu, fiindcă la Bundestag nu-i de joa că : acolo totu-i clar, precis, din timp,planificat. Ori la noi totul părea neclar, aproape impo sibil, greu de stabilit cînd va fi gata!…Şi iată că, pîn’ la urmă, se mişcă! (vorba lui Galilei).
• Sunt fericit că revin pe scena „Luceafărului”, teatru care a însemnat peste şaisprezece ani de muncă prolifică ; teatru, nu-i aşa, pentru mine, de familie – în ambele sensuri.
• Mai sunt fericit că am lucrat iarăşi, excelent, cu nucleul pe care-l iubesc al teatrului şi cu colaboratorii tehnici d’anţîrţ. Plus o premieră – scenografa. Le mulţumesc tuturor pentru că m-au făcut să-mi fie… teamă : de text, de reacţia publicului, a autoarei; de impresia criticii . Şi chiar , m-au făcut să mă simt …culpabil .
Bogdan ULMU
Iaşi , martie 2003