După ce am citit, în jurnalul lui Vlad Mugur, cuvintele dure adresate de Camil Petrescu lui Sică Alexandrescu, iată că şi marele comediograf Tudorică Muşatescu face postum, în revista Teatrul azi, o confesiune dezonorantă pentru cunoscutul regizor :”Cînd am fost asociat cu Sică, eu luam dividende la pagubă şi el procente la cîştig!”.
Am mai povestit undeva că în anul 1973, am avut şansa să stau, cîteva zile, în biroul lui Sică Alexandrescu, din Precupeţii Vechi : mi-au trecut atunci prin mînă mii de documente – unele, teribil de interesante! Păcat că doamna Aurica, văduva dispărutului, le cenzura : cele oneroase, nu ajungeau în mîna mea…
Cu toate acestea, mi-a ajuns în faţa ochilor (printr-o neatenţie a Cerberei septuagenare!) o minută, în care dramaturgul Baranga se angaja să-i cedeze regizorului 4% din tantiemele cuvenite Mielului turbat. Pur şi simplu pentru că Sică i-o pusese în repertoriu!
Ceea ce mă face să cred că şi Camil şi nea Tudorică aveau motive întemeiate să-l denigreze pe cel ce, o vreme, s-a cocoţat cu tupeu pe culmile sociale ale teatrului nostru post-belic…
¤
„ E benefic un eşec – cu condiţia să nu se repete prea des!” spune marele actor Victor Rebengiuc, într-un interviu.
Sigur că da! Spre exemplu, cel mai interesant spectacol al lui Ciulei, din punctul meu de vedere, a fost Macbeth , cu Cotescu (e-adevărat, riscant distribuit). Montare nimicită de întreaga critică! Dar genială, în multele-i imperfecţiuni!..(şi ce dacă, aceeaşi critică, i-a elogiat Puterea şi adevărul? Cine mai pomeneşte, azi, acel spectacol ” de & la comandă” ? ) .
¤
„Whisky-ul nu se cumpără : se primeşte!” (mi-a spus recent un versat director de teatru).
¤
Îmi amintesc că-n 1987 am montat un spectacol de gaguri ( gen vitregit în teatrul românesc, pe care încerc să-l reabilitez acum, în ochii studenţilor mei de la actorie). Cum textul (redus la maximum!) părea bizar secretarului literar al teatrului în care lucram atunci, acesta, totodată şi secretar de partid al instituţiei, şi-a informat superiorul că el nu răspunde pentru ceea ce se va întîmpla, în viitorul apropiat, pe scenă. Atunci, directorul, şi el un om cu carte puţină, dar cu multă…vigilenţă, l-a trimis pe secretar la repetiţiile de text, să ne… spioneze.
Am simţit mişcarea (nici nu era greu) ; aşadar, cum eram un grup de (încă) tineri cvasi-rebeli acolo, la masa de lectură, le-am propus colegilor ca, ori de cîte ori intră-n sală, sub diferite pretexte, omul negru, să ducem toţi, firesc,o ţigară…în ochi!
Zis şi făcut ; la a treia sa descindere, spionul, observînd că toţi avem o idee fixă ( ducem ţigara-n ochi), a fugit speriat la managerul teatrului şi i-a raportat, cu ton plîngăcios/neputincios :” Măi Costele, io nu ştiu ce citesc ăia acolo, dar mă înnebuneşte faptul că de cîte ori intru peste ei, duc toţi ţigara-n ochi!”…
Liderul tăcu un minut, uluit. Apoi, cum era moda pe-atunci, oftă lung, a dezarmare ( gen „nu am oameni pe care să mă pot baza!”).Şi intră el să se convingă care-i situaţia.
Noi, acelaşi joc ; cînd se lămuri că, într-adevăr, secretarul literar avusese dreptate (toţi duceam blestemata aia de ţigară, tocmai în ochi!),oftă luung, luung de tot şi exclamă,aproape tragic :”Eeeeh!!! Am jucat pînă acum Vlaicu Vodă şi Ştefan Vodă…iar acum o cîrmim spre Ceacanica! Of!!!!”( Ceacanica fusese un vestit clovn de la Circ).
„Ceacanica Vodă!” – am precizat eu, plin de sobrietate.