Din bricabrac-ul lui Pintilie e de reţinut cam tot ;cartea lui/ jurnal este, totodată, un manual de regie – din care ar avea de învăţat şi actorii, desigur!
Iată o întîmplare, semnificativă pentru nevoia de diplomaţie în relaţiile cu interpreţii, dar şi pentru…inutilitatea respectivei diplomaţii. Vrînd să monteze Flautul fermecat ,în Franţa, regizorul începe asedierea unei mari cîntăreţe americane , pe care urma s-o „infiltreze” în echipă : îi descrie magistral valoarea operei, profunzimea libretului ( apelînd la Platon – „A muri = a fi iniţiat!” – şi la Eliade – „Moartea & iniţierea devin interşanjabile”; „O, yes , zvîcneşte ea şi se deschide toată , parcă sărutată pe pulpe ( acum trebuie insistat şi mă hotărăsc să ating clitorisul ei metafizic). […] Trebuie o revoluţie şi în operă, nu mai merge aşa!” –încheie asediul Pintilie ; „Yes, let’s do it, Lu şan!” – a cedat fortăreaţa.
Morala ? Peste trei săptămîni nici nu-şi mai vorbeau! „Ne uram, cum numai la operă se pot urî oamenii” – mărturiseşte marele nostru artist. De la ce a pornit ura? De la o indicaţie regizorală :directorul de scenă vroia să o pună pe marea cîntăreaţă, la un moment dat, să apară în scenă cu o mînă …în flăcări, apoi s-o bage cu mîna – şi cu capul într-un hîrdău cu apă ; totul era im pardonabil, pentru un star – şi-ncă unul de Operă!
Din fericire, constată încercatul geambaş de artişti, există mereu dubluri :aşadar, spectacolul s-a reprezentat cu succes. Numai că, peste 21 de ani, Pintilie a vrut să revadă spectacolul, pe casetă :deziluzie! Nu numai că filmarea era degradată, dar în ea…tot nu apărea secvenţa cu mîna în flă cări! Nici artista a doua nu acceptase să-şi „flambeze” mîna , deşi asistenta i-a arătat că nu e nici un pericol).
Şi totuşi regizorul, cînd a văzut spectacolul, mîna ardea.” Numai pentru că erai tu în sală!”- a explicat asistenta. Şi-atunci a înţeles artistul român că, dacă un regizor vrea să i se joace monta rea exact cum a conceput-o, în detaliu, musai să asiste la fiecare reprezentaţie…
¤
Şi fiindcă tot vorbesc de Pintilie, vreau să mai amintesc aici, două secvenţe aferente spec tacolului său tv (de la Hollywood Television Theater – Channel 13) cu Tabloul lui Ionesco ( un text foarte rar jucat) .
Prima ar fi legată chiar de opera marelui dramaturg :” Eu continuu să cred că nu numai Dia volul are înfăţişări multiple, ci şi Dumnezeu – şi nihilismul lui Ionesco de-un astfel de Dumnezeu, mai ludic şi mai puţin canonic e inspirat”. Bine-găsită exprimare!…(ea-mi aminteşte definiţia, ge nială, a lui Cioran :”Ionesco = Chaplin care l-a citit pe Pascal”).
A doua sintagmă care m-a uluit, aparţine unui critic de la Variety :” Humorul de circ a fost dirijat cu un foarte controlat abandon de regizorul român”…Umor/ dirijat/ abandon – iată trei ter meni cu care îţi trebuie ceva timp să faci o montare logică! (vezi examenele noastre de admitere şi exerciţiile de improvizaţie din anul I).
¤
„Ce autentic e mititelul de el, cînd tace şi priveşte în gol ! Ce plăcută ar deveni, viaţa noastră de zi cu zi,dacă am putea să mai şi tăcem, să privim din cînd în cînd, în gol, cu ochii rotunzi de uimire la tot ce ni se înfăţişează,ca Marin Moraru!” ( Tudor Octavian, în Naţional).
De ce am selectat acest fragment de fişă, scris de cineva care iubeşte teatrul, nu îl profesează? Din două motive :1)un om de specialitate, nu ar fi îndrăznit să îl alinte pe Marinuş „mititelul de el” ! ( curajos, patern, tandru şi protector) ; 2) numai artistul (şi filosoful) pot să privească , profitabil. Prostul, ori sterilul se uită degeaba : nu ştiu să vadă!
Vara aceasta am stat la mare în gazdă la cineva care avea vecini turci-ţigani. Timp de o săptămînă mă fascina, dar şi indigna, un ţigan-turc de circa 60 de ani, care umbla în aceleaşi haine, fuma într-una şi privea în gol, impasibil. De la ora 8 dimineaţa, la 8 seara. După aceea, dispărea în casă. În penultima zi m-am dus la el, i-am oferit cîteva ţigări, şi l-am întrebat la ce se uită timp de 12 ore, zilnic, de o viaţă.
Şoc! Tipul era…surdo-mut! Ca Oratorul din Scaunele lui Ionesco!…
(2003)