Citesc un interviu cu,azi uitata, Marcela Rusu. Cu toate că nu mai joacă ( şi duce teribil, dorul scenei! ) nu e deloc înafara vieţii teatrale.
De mirare este, în primul rînd, un lucru : întrebată cum s-a măritat cu nomenclaturistul Bârlădeanu, mărturiseşte că de fostul politruc „s-a îndrăgostit foarte tare!”.
E vorba de acel Saşa Bârlădeanu care moţăia şi prin anul 1990, în Parlamentul României ; dar nu-mi închipui cum o femeie ca Marcela Rusu se putea îndrăgosti de unul ca el! (dacă nu luăm în seamă funcţia în C.C. a respectivului). Dar dacă ne amintim că Bârlădeanu a venit, în viaţa oficial/amoroasă a divei, între Moni Ghelerter şi Aurel Baranga, nu ar trebui să ne mai mire nimic…
*
La directorul administrativ al unui mare teatru din Ardeal( cu care tocmai gustam o palincă), bagă capul pe uşă, un tip şi spune :”ştiţi, eu v-am făcut scenele de scrimă la spectacolul Shakespeare…au trecut atîtea luni şi nu am semnat nici contract, nici nu am primit vreun ban!”…
Inspirat, managerul răspunde (aparent în glumă) :”Datoriile vechi nu le mai plătim…iar pe cele noi, le lăsăm să se-nvechească!”.
Trebuie prezenţă de spirit, tupeu & charismă, să poţi scăpa azi, de creditori!
*
Tot la un pahar de vin bun, făcut de el, Dorel Vişan îmi spune, cu regret :”Tinerii actori nu mai au modele! Iar cei vîrstnici, nu mai pot fi modele!” Just.
Dar oare junii artişti chiar îşi pun problema modelelor?! Nu cumva le pare suficient că – şi devin , lor înşile, modele?!
*
Într-un interviu mai vechi,Dinu Cernescu – regizor care,nu ştiu de ce, a devenit retras,ori timid,în ultimii ani!- afirma că regizorul creator se deosebeşte de cel corepetitor, prin faptul că face şcoală cu trupa.Corect!
Dar sunt directori de scenă care reuşesc performanţa cu anumite trupe, clacînd cu altele. Atunci unde ar putea fi ei încadraţi , la privilegiaţii „creatori”, ori la huliţii „corepetitori”?
Sau, dînd Cezarului, ce-i al Cezarului : am putea cataloga echipele în alfabetizabile, şi…analfabetizabile?!
Rămîne de meditat…
*
Andrei Şerban vorbea cîndva despre şansă :”Depindem complet de şansă. Tot ce putem face e să nu-i opunem rezistenţă, s-o înţelegem. Cînd ţi-e greu, trebuie să-ţi foloseşti chiar…şansa din nenoroc!”…
Contraşansa am cunoscut-o mai bine ca marele regizor. Sper ca, măcar în a doua parte a vieţii, să apară mai des şansa…din noroc. Căci, unul din dictoanele mele preferate, pe care-l amintesc des, şi studenţilor, sună teribil :”Pe lîngă norocul de-a avea har, trebuie şi harul de-a avea noroc!”.
*
Joe Chaikin, avangardist des citat pe vremea studenţiei mele, afirma, cvasi/paradoxal, că forma cea mai înaltă de comunicare, în artă, e tăcerea.
Incomodă idee! Pe de-o parte, fiindcă te face suspicios faţă de spectacolele care acordă prioritate textului. Pe de alta, deoarece ar trebui să ne dedicăm, cu toţii, artei lui Marcel Marceau. Sau, să ne apucăm de pictat!
Chiar suprimînd cuvîntul, nu-i putem lua dreptul, actorului, de-a emite o interjecţie, un urlet, un hohot de rîs (ori de plîns). Pînă şi filmul mut depindea de un pianist care acompania imaginile!…
Şi totuşi, multe momente de teatru mari,erau,vorba lui Chaikin,mute. Mari creaţii actoriceşti au fost girate,în timp, de tăcerea interpretului ( nu o să-l uit pe Tudorel Popa în Preţul după Miller, la Teatrul Mic). Eu însumi mă gîndesc, de un deceniu, la un Hamlet fără vorbe, cu actorii aproape plutind , pe o podea lucioasă, în acordurile muzicii lui Vanghelis, ori Pascal Bentoiu…
*
Gombrowicz observa că textul dramatic modern se pretează, din ce în ce mai puţin, la lectură – adevăr verificat de trecerea secolelor.
Dar ce ne facem cu piesele, valoroase, de citit – nu de jucat (Blaga; sau,după mine, Claudel)?! Le jucăm la radio? Sau în spectacole-lectură?
Caragiale spunea şi el, într-un studiu celebru, că teatrul nu e literatură. E drept, orice text dramatic valid are dreptul la vizualizare, trebuie să cunoască luminile rampei…Dar ceea ce constata scriitorul polonez (el însuşi autor al unor texte care nu excelează prin scenicitate!),cred că trebuie ,azi, bine clarificat :nu se citeşte teatru. Dar se joacă teatru …necitibil!
Poţi cădea cu Coriolan de Shakespeare ; şi poţi triumfa cu nescenicul Beckett. La Odeon s-a montat Ţuţea , nu în anonimat ; şi-n n-şpe teatre s-au pus marii meşteşugari ai textului pentru scenă, în frunte cu Feydeau,Camoletti, ori Labiche, fără ecou.
Ce-ar fi de-nvăţat, de-aici? Că trebuie amînat verdictul asupra teatralităţii piesei, după premiera ei. Şi ca să aibă premiera, musai s-o citeşti!(cerc vicios,nu?).
*
„Avocaţii reprezintă triumful raţiunii, asupra dreptăţii” – se spunea într-un film oarecare. Parafrazînd, am putea spune că regizorii reprezintă, uneori, triumful ingeniozităţii, asupra banalului…
(2001)