A mai dispărut o meserie(cel puţin, aşa cred după ce am trăit multe experienţe recente) : cea de corector. Nu e admisibil ca, după patru corecturi, cartea să apară tot cu greşeli! ( nu cu 100, ca la prima ; dar cu 20 !).
Cineva, vechi editor înainte de 89 , spunea că o carte fără greşeli de tipar nu mai e volum,ci MONSTRU. N-am avut ( cel puţin în ultimii 11 ani! ) fericirea de-a fi publicat asemenea erori genetice.M-a bucurat Ăl de Sus numai cu „normalităţi”…(vezi ultima mea carte,Creangă,dramaturg fără voie ; cîtă vreme irosită cu…cosmetizarea fiecărui exemplar, spre-a nu-l trimite teatrelor – sau chiar amicilor – plin de erori! ). De reţinut : pe viitor,corectura musai să şi-o asume autorul.
O secretară literară scrie cronici la spectacolele teatrului în care este angajată.Nu e normal, evident! Deoarece, lăudînd spectacolul este suspectată de partizanat ; desfiinţîndu-l – de lipsă de colegialitate.
Îmi amintesc că marele teatrolog Valentin Silvestru povestea, adesea, că n-a vrut să se înhame la cîrma unui teatru, pentru a-şi putea exercita, cu demnitate, meseria de critic. Da-n Iaşi multe-s posibile…
Văd un Anouilh pe scena băcăuană.Admir, printre altele, eleganţa costumelor.” Păcat că nu toţi ştiu să le poarte! „ – remarcă, nu fără îndreptăţire, o cronicăreasă.
Unde-s vremurile în care Vraca,Bălţăţeanu, Iancovescu, Forry Etterle,Geo Barton,Willy Ronea,Ciulei,C.Bărbulescu,Cristea Avram, Lazăr Vrabie,Al.Demetriad,Şeptilici,Ionescu-Gion,Dinu Ianculescu se aflau pe aceeaşi scenă şi…cronicarii se simţeau stingheri,în loje, încorsetaţi în smoching!?
De ce oare, cînd repet cu cei doi-trei studenţi care-mi sunt dragi,în trei ore nu termin decît trei pagini de text, iar cu unii actori, în aceeaşi perioadă de timp, „ridic pe scenă” nouă pagini?Răspunsul e conţinut în întrebare : răbdarea. Atît de importantă şi, vai!, atît de rar prezentă la repetiţii!…
Povestea regretatul Vlad Mugur că a întrerupt nu o dată lucrul pe scenele din Capitală tocmai datorită imposibilităţii de-a lucra în tihnă, pe îndelete, cu-adevărat profesionist.Pretextînd că salariile-s mici, actorii fugeau permanent după „ciubucuri” şi nu se concentrau deloc asupra viitorului spectacol.
Sigur că nu se trăieşte în lux din leafa de artist la stat. Dar de ce să-ţi chinuieşti partenerii de repetiţii care, poate, chiar vor să facă artă?!…
Am trăit şi eu situaţia asta la Naţionalul din Cluj ; am făcut greşeala să distribui o mare actriţă în rolul principal. Fusesem prevenit că e dificilă – chiar imposibilă! Ştiam că sunt condamnat la martiraj, în perioada repetiţiilor! Dar n-aveam altă soluţie – era singura care putea juca rolul acela.
După ce vine de cîteva ori cu întîrziere, după ce, de cîte ori intra pe scenă începea să povestească tîmpenii extra-scenice, într-o zi mă anunţă ritos : „Vezi că mîine nu vin! E un recital Radu Stanca la Universitate şi eu îl ador pe Radu Stanca!”. Crezînd că o fac să se ruşineze, îi replic : „Şi eu îl ador pe Radu Stanca,da’ vin!”.Se gîndeşte 5 secunde şi o ia altfel : „M-a invitat Rectorul! Şi eu îs cadru didactic, deci trebuie să fiu acolo!”.Nu mă las : „Şi eu eram invitat la Bucureşti de Rectorul meu, căci şi eu îs cadru didactic, da’ vin aici,la Cluj, la repetiţie!”.Enervată, nu mai merge pe panta justificărilor, şi-mi trînteşte-n nas : „Şi-apoi, piesa asta e proastă, ce atîta efort pentru ea!?”.Continui : „ Ai jucat în piese şi mai proaste, cu comunişti şi colectiviste, da’ pe vremea aia nu-ndrăzneai să mişti în front!”…
Evident că n-a venit : acolo o vedea” lumea bună”, nu colegii de care era sătulă. Acolo se dădea în final o gustare cu caviar şi roquefort,plus un coniac Metaxa – nu nimic, ca la teatru.Chit că la teatru doamna lua un salariu! Dar salariu e ceva pe care 50% dintre actori cred că trebuie să-l primească numai fiindcă au catadicsit să apară pe ştatul de plată!…
Minunată „perlă” : Florile malului, de Baudelaire!