Haz de necaz
Noaptea, pe o scenă de teatru…
Recent, am găsit o însemnare făcută prin anii 70-75, prin care îmi întipăream în memorie o noapte frumoasă, minunată, rară, o noapte –pe atunci, inedită!: eu, în sală, la teatrul din Sibiu, la miezul nopţii, asistînd la o repetiţie cu Ifigenia în Taulis a lui Goethe. Nu-i mai ţin minte din distri buţie decît pe o actriţă plină de farmec (Siegrid Zacharias), de la secţia germană şi pe regizorul Iulian Vişa – aici pe post de actor.
Era ceva neobişnuit pentru mine, care devorasem teatru, de mic, dar la spectacole, cu sala plină; ori, de cîteva ori, la repetiţii de zi, banal(izat)e. Aici era altceva: era o repetiţie de noapte, anotimp al zilei care ascute sensibilitatea, aduce cu el o misterioasă somnolenţă şi inexplicabile reveniri de temperament. Actorii rosteau textul aparent normal, mişcarea lor nu avea, teoretic, ni mic deosebit, şi totuşi…în jurul nostru apăruse un personaj pe care nu-l crease nici Goethe, nici directorul de scenă: Spiritul nocturn! Un erou invizibil, care ne atingea, aproape imperceptibil, cu mantia sa, transformîndu – ne (pentru două-trei ore) în privilegiaţi ai muzelor…
Aveam să mai trăiesc, ulterior, asemenea momente; dar nici unul din ele nu mai păstra, evident, inefabilul primului.
A urmat, pentru învăţăcelul din mine, o altă etapă: descoperirea scenei goale, tot noaptea. A veam douăzeci şi doi de ani şi, la Bacău, într-o tîrzie prelungire a unui chef de festival, lăsînd la o parte mulţii actori şi critici prinşi în discuţii cu iz bahic, m-am refugiat pe scenă. Era golită de de coruri şi recuzite, chiar şi de garnitura de scenă. Era… cuminte, liniştită, plină de taine. Parcă ţi – era un pic teamă să rămîi singur cu ea! (ce caraghios sună, acum, toate aceste sincere confesiuni, nu?).
Din fericire, momentul meu ”romantic” a fost scurt: de după o draperie, a apărut capul por tarului teatrului, un individ mic şi chel, care mă privea suspicios. I-am explicat că nu fac nimic rău, ci doar ascult …tăcerea scenei. Şi cum aveam la mine o sticlă de votcă, l-am îmbiat să tragă o gură: nu m-a refuzat (portarii de teatru sunt întotdeauna sensibili la asemenea argumente!). Apoi, s-a petrecut un alt spectacol, uluitor : pe scena goală, slab luminată de un bec de serviciu, portarul acela nanist şi buclucaş – fost interpret în trupa lui Tănase, cum aveam să aflu ulterior! – a prezentat un one man show cu texte & cuplete de-ale marelui revuist.
Desigur, nu era în formă; nu aveau bun-gust toate momentele lui; nu poseda o voce teribilă( ţigările proaste îl ajutaseră, certamente, la acest lucru), nici o memorie impecabilă…Dar, pentru neiniţiatul de mine, secvenţa a rămas fantastică: pe o scenă goală, la lumina unui bec chior, un portar mărunţel, care amestecase toată seara, resturi din pahare, se credea, timp de o jumătate de oră, însuşi regele revistei interbelice, Constantin Tănase!
De-atunci, am avut ocazia, de multe ori, să trec prin scene goale, noaptea. Am şi dormit, de zeci de ori, în cabinele teatrelor. Am stat şi la varii şuete, ori petreceri, prin aceste …inadecvate locaţii (cum se spune, de la o vreme). Într-o dimineaţă, la repetiţia dintr-un teatru de nord, am descoperit chiar pe scenă, într-un pat pe rotile, un scenograf cam boem, care adormise acolo, spre ziuă!…
Şi totuşi, senzaţia aceea de inefabil, greu de transpus în cuvinte, mă urmăreşte de patru de cenii, ca o… molie longevivă, împătimită de artă şi ieşită –vai, cînd nu era cazul! – din drapajul de pluş al cortinei! (să mai torn şi puţin ludic, că devin deranjant de sentimental, nu?!).
Aşa cum cărţile…din cărţi se fac, şi amintirile, din amintiri se construiesc. Punct.