HAZ DE NECAZ
O săptămînă ţăcănită
Mi-am propus, acum cîţiva ani, să intru iar, în cartea recordurilor. De ce zic IAR? Fiindcă am mai intrat, în 1993, în cea a recordurilor naţionale ( cu recordul caraghios la… îngurgi tat şorici : exact, am mîncat într-o singură seară, un metru jumătate pătrat din epiderma por cină!). Au scris atunci, despre mine, Evenimentul zilei şi revista Magazin,făcîndu-mă de rîs!…
Dar, mi-am zis eu, ca ludicul care se satură să fie ludic, vreau şi să fac un spectacol aproape serios NUMAI …într-o zi !Da, sigur că da, s-or mai fi văzut cazuri neoficiale, ori situaţii ocazio nale, în care creatori( actori, regizori)responsabili au fost obligaţi de conjucturi neprietenoase să termine o reprezentaţie rapid ;eu mă refer acum la una care, din voinţa artistului, vrea să iasă într-o zi! Şi, din fericire( ori din păcate?) mi-am dat seama ,recent, că nu e chiar dificil!…
Să vedeţi cum :într-o seară mă sună actorul & scenaristul C. de la Baia-Mare , să-mi spună că luni dimineaţa trebuie cu orice preţ să fiu în Maramu’. Să fac măcar şase repetiţii înainte de premieră. Ce premieră, întreb eu naiv şi ca omu’ de modă veche, aia începută de noi acum un an? Dimpotrivă – îmi răspunde el terifiat – una pe care abia am terminat-o de scris ieri. Cînd discutam, era miercuri. Deci, peste numai o săptămînă, urma să aibe loc premiera. Dar, chiar dacă era vorba de o revistă pentru copii( spectacol de 50 de minute), era normal ca mai întîi să se facă o distribuţie, apoi să se compună muzica, să se stabilească baletele, să se repete cu proziştii, să se dea în lucru scenografia…În plus, eu aveam o altă premieră, la Iaşi, duminică – cu doar 3 zile înaintea celei de la Baia ; şi, colac peste pupăză, m-a sunat şi teatrul din Rîmnicu Vâlcea să mă invite, tot miercuri, la premiera unui scenariu de-al meu !
Am simţit că înnebunesc. Să recapitulez :pe 23 aveam premieră la Iaşi, pe 26 la Baia Mare şi tot pe 26 la Vâlcea. Prezenţa obligatorie, peste tot! (fiindcă luasem avansul de la Baia şi Iaşi, iar la Vâlcea urma să iau avansul, doar dacă mă duceam acolo! Şi, înainte de sărbători – cînd se aglomerează ,la mine-n familie, fix 7 aniversări!), cine ar avea tăria să declare că nu vrea bani, ba chiar e dispus să şi returneze sumele primite, cîndva, în avans?!…
Ergo, duminică, după premiera ieşeană cu Şapte deriziuni ale lui Mihuleac, am ciocnit un păhărel de votcă şi am fugit la gară ,dus cu maşina de însuşi comandorul Bujeniţă ; dimineaţa la 4,28 eram în Dej, de unde am luat un …taxi( în patru, ce-i drept!) pîn’ la Baia. Acolo am repetat de patru ori viitorul spectacol, am stat cîte douăsprezece ore pe zi în teatru, să termin totul! Cumplit!(dar n-aveam încotro :erau împărţite deja invitaţii în oraş, la premieră!).Am înţeles abia acolo că, exasperaţi de lenevia celor din trupă, directorii i-au pus în faţa faptului împlinit( au dat invitaţii la premieră!).Nu-i interesa dacă noi vom fi gata :cine nu era gata, urma să fie luat cu lopata!…După ce luni şi marţi am repetat musicalul pentru copii la Baia, am lăsat un asistent să mai repete miercuri şi joi ; am fugit la autogară, unde, la cîinoasa oră 5 şi jumătate m-am suit în autobuzul de Cluj. Am ajuns, frînt de oboseală, în Cluj, pe la 8 şi jumătate; la 10 aveam maşină spre Vâlcea. La ora 15,45 am fost în Vâlcea ;la 18 eram în sală, la premiera scenariului meu cu Povestea prostiei, la care făcuse muzica popularul Marius Ţeicu. Seara, am stat o oră cu actorii şi cu directorul teatrului, le-am mulţumit şi, ca să nu cad cu nasul în paharul cu bere, m-am dus la hotel şi am dormit ca un prunc ; fireşte, un prunc exagerat de voiajor…
Cu ruşine trebuie spus că nu m-am ales cu bani, nici cu mari satisfacţii artistice, în urma acestui periplu ; ficatul meu, inima şi nervii au ceva obiecţii la ultima-mi navetă. Le-am promis că viitoarea va fi lejeră ( plec doar la Timişoara, să-mi ţin cursurile şi la Baia, să-mi iau restul de bănuţi ).Dar, cum de la Vîlcea nu am primit nimic pe piesă, mă gîndesc dacă, acum, că ştiu drumul, n-ar fi bine să trec şi prin Cluj-Alba-Sibiu-Vâlcea…că, nu-i aşa, vin sărbătorile, am şapte aniversări în familie, iar Valea Oltului tare mai e frumoasă, tată!…