Ioana Pârvulescu a scos la Humanitas o antologie dedicată literaturii și gastronomiei. Sunt prezenți 20 de intelectuali cunoscuți în lumea literelor, dar (re)cunoscuți, acum, și ca împătimiți ai bucătăriei. De cele mai multe ori însă, pe lîngă rețete și amintiri de cuhnie, scriitorii extrapolează subiectul, atacînd și teme social/politice interesante.
Volumul se numește Intelectuali la cratiță: pînă nu demult, sintagma a sta la cratiță avea o conotație peiorativă. Dar cînd cei care se află în proximitatea ustensilei se numesc Ana Blandiana, Cărtărescu, Liiceanu, Pleșu, Djuvara, Oana Pellea, Dan C. Mihăilescu ș.a.,desigur că orizontul de așteptare a lectorului se deschide considerabil.
Am devorat cartea! Am mai scris despre ea, cu altă ocazie. Azi vreau să trec în revistă povestirile pe care nu le-am comentat în articolul anterior.
Încep cu Marius Chivu. Care are, ca mai toți cei antologați, nostalgia copilăriei. Primele amintiri din bucătăria bunicii țin de o virtuală/ulterioară utilitate:„Stai aici și învață, că nu se știe peste ce femei o să dai în viață!”. Și scriitorul a învățat, fără să calculeze vreodată gramajele și fără să guste în timpul gătitului, scăpînd astfel de tirania cărților de bucate (cu aceste calități mă mîndresc și eu, chit că gospodinele care mi-au lecturat cărțile de gastronomie m-au acuzat că nu trec niciodată cantitățile, la rețete; mă rog, un bucătar talentat cred că poate proporționa „din ochi”, după gustul personal). Rețetele propuse includ în titlu și numele celor care l-au învățat pe scriitor cum se procedează – ciorba de praz este „Margareta & Marius”, salata de raci poartă numele „Achim”, iar șarlota al „Lidiei”. Nu e ceva nou, dacă ne amintim celebrele preparate dedicate contelui Sandwich, lui Savarin, Chateaubriand, Bagration ș.a.
Ioana Nicolaie are o contribuție laconică, în care ne oferă rețete mai puțin spectaculoase, dar una din ele (cozonaci năsăudeni) este meticulos redactată, cu surplus de explicații, care desigur, vor simplifica prepararea, ducînd la o victorie sigură a celor interesați.
Delectabile sunt și confesiunile lui Livius Ciocîrlie, care se declară gurmand cu aspect de anorexic. Exemplu nepedagogic, autorului i se spune acasă, cu vagă ironie,„mănînci orice, numai sănătos să nu fie!”; ca unul care are același obicei (adică nu caut lucruri așa-zis „sănătoase”, ci doar gustoase) mă consolează faptul că suntem minimum doi pe lume…
Autorul bănățean amintește de celebrele caiete de rețete ale concitadinelor sale, insistînd pe internaționalismul bucatelor și evidențiind culoarea locală: sunt amintite, astfel, numai la deserturi alcazar, domino, cornuri de Paris, marmorschnitte, Mignon punci, tortă Malacov, Vargabeles, Pischinger Torta, vin de Tokay din măceșe, bombe a la Mussolini, Rigo Iancsi, vanilaș puszerli, pișcotă Rothschild, mikado torta, karamelschnitt, buboș torta, damen capriț, bișofs brot, Pressburg chifli, spaniște Wind, gura moșului și multe altele, ghicibile, ori nu, sub denumirile cvasi/criptice.
Un singur lucru mă nedumerește: mărturisirea că la București încă n-a găsit un restaurant nemaipomenit. Chiar așa? Eu știu vreo zece…
Ioana Pârvulescu însăși nu se mulțumește cu postura de antologator și intră în grupul mărturisitorilor. Am reținut rețeta de ruladă cu cașcaval Pușa. Dar mai ales finalul evocării, în care „istoria vine neinvitată la masă”: în timp ce mama ei făcea o spumă de zmeură, tatăl a intrat în cameră palid, anunțînd intrarea rușilor în Cehoslovacia. Spuma aceea n-a mai fost terminată vreodată…