Cînd ştiu că voi monta o piesă, ori chiar cu mulţi ani înainte de începerea repetiţiilor, îmi apare, ca-n vis, o imagine-matcă a viitorului spectacol.
La D-ale carnavalului, spre exemplu, vedeam figura Catindatului, cu ochelari de orb şi baston alb, intrînd în frizerie şi rostind teribila, echivoca replică „M-a curăţat, spiţerul!”.
Pentru Patima roşie, auzind celebra melodie interbelică Creola, o vedeam în final pe To fana dînd din plîns, în rîs, , lîngă Rudy care nu murise, ci …sforăia!
Gîndindu-mă la Unchiul Vanea, îmi apărea pe ecranul fantasmelor Voiniţki, mîncînd lent, placid, trandafirii pe care-i adusese Elenei, într-un moment nepotrivit. Pe fundal, o muzică tristă, rusească, compătimea – parcă – ghinionistul personaj.
Nopţii furtunoase – montată de trei ori – îi auzeam & vedeam finalul : Titircă, pe maidan, singur, expulzat din clan, întîlnindu-se cu celălalt exclus – Ţircădău; beau din aceeaşi sticlă, cu ochii pierduţi în depărtare, şi pe bandă Dona Siminică lălăie, cu vocea-i inconfundabilă, Afară e-ntuneric…
Am dat cîteva exemple pentru a arăta că, îndeobşte, punctum-ul (cum zice Barthes) vizează finalul. Ei bine, în cazul Chiriţei, imaginea-stăpînă îmi apărea de la-nceputul spec tacolului virtual; şi nu era legată de eroina titulară. Printr-o iluminare inefabilă, aferentă tainelor (nedesluşirilor) creaţiei, am avut viziunea unui grup de domni şi doamne cu ţilindre şi pelerine lungi, cu bastoane subţiri şi umbrele vaporoase, fumînd, cu ţigarete lungi, într-un clar-obscur; cum imaginile mele au întotdeauna sonor, de data asta auzeam un ritm de blues, pe versurile bardului „Toată lumea azi fumează”…Atunci am înţeles că celebra Chiriţă în provincie trebuie cantonată undeva în zona musicalului. Fără a renunţa la burlesc, fireşte!
Să nu uit : în fundal, o păpuşă hiperbolizată, o Chiriţă de 3-4 metri înălţime, fumează şi ea, odată cu ipochimenii de la sol, acoperindu-i cu o ceaţă plină de mister…
Fiindcă am pomenit de manechinul din butaforie : am citit cîndva o cronică la un spectacol cu capodopera de care ne ocupăm, care m-a uimit; semnatara afirma, la un moment dat „Regizorul nu se lasă tentat de parodie, de modernizare, de detaşare ironică faţă de istorie.Noua montare propune o Chiriţă la scara 1:1. Nu numai povestea e luată în serios,dar, consecinţă directă, aproape toată recuzita. Pe scenă apar pe rînd, spre uimirea şi deliciul sălii, cal natur, curcan natur, mîţă natur. Convenţia e anulată, totul se trăieşte ad-literam”.
Prima problemă : cum poţi lua în serios, azi, story-ul? Cum poţi evita detaşarea ( dis tanţarea)? Comedia este – mai ales în mileniul trei – exemplul ideal pentru o abordare ironică. În fine, a devenit deja postulat faptul că pe scenă nu se intră cu animale vii – decît dacă-i scena circului! Nu e artistic şi nici igienic. Plus că animalul viu este imprevizibil : la o premieră ieşeană, auzind aplauzele, calul care o transporta pe cucoană s-a speriat şi a luat-o la fugă, punînd în pericol nu doar viaţa ne-experimentatului jokeu, ci şi mizanscena!
O Chiriţă la scara 1:1 nu poate exista, draci cronicari de ocazie, rămaşi din secolul lui Alecsandri! Ceea ce aduc în plus – faţă de personajul de hîrtie – regizorul, actorul, costumierul, coregraful , ştirbesc puritatea documentaristă a personajului. Şi ce ne-am face, dacă ( prin absurd) în trei teatre diferite, trei actriţe şi-ar propune să ne arate o Chiriţă ad-literam? Şi care dintre curcani, cai, ori mîţe, ar fi cei ai conului Basil?
În spectacolul meu , vă jur cu mîna pe portretul isprăvnicesei, calul are spiţe( iar nechezatul e obţinut de la un telefon mobil performant), curcanul e din butaforie( şi are un sistem de rotire a cifrelor de pe piept, cu o manivelă – tip casă de marcat veche), iar mîţa este din plastic şi miorlăie dacă o strîngi de burtică. Aferim!