Pînă la Oslo, drumul e cumplit: de la Iași – plecat la 21,30 cu autocarul; ajuns la 3,30 în aeroport, în Otopeni; plecarea spre Amsterdam, era abia la 8,55 – unde am mai stat 3 ore, apoi am plecat, în fine, spre Oslo. Pe Henri Coandă am fost la un băruleț de patru ori, că nu mai trecea timpul. Iar la Amsterdam am băut trei beri și am mîncat niște cipsuri excelente, să meargă berea…

Am ajuns la destinație seara. La hotel ne-au așteptat două doamne drăguțe (din partea Colegiului) și ne-am dat întîlnire pentru a doua zi, la facultate.

Oslo mi s-a părut un oraș plăcut, fără să fie uluitor (data trecută am stat într-o localitate mai mică din Norvegia, Stavanger: din motive de sponsor local, acolo ne-am simțit mai bine!). Dar acum venisem pentru teatrul muzical, nu ca să mă simt bine…

Hotelul acceptabil, mai ales că obținusem și mic dejun inclus (lucru important, într-o capitală cu prețuri atît de mari). Prima masă, într-un restaurant libanez, cu un miel ars de nu-l puteai tăia. Nu găseam deloc vin; nici brînză. Aveam un whisky în cameră, adus în mod inspirat, din țară.

Repetiții și cursuri cu studenții. Dimineața, la facultate, am văzut o ușă spartă: nu mă miră – Centrul Capitalei era plin de țigani. Am asistat, prima oară, la cursul de balet al anului doi. Studentele, vai!, n-au conformații pentru dans: au pulpe groase și fundul mare. Dar, după ce am urmărit toți trei anii, am depistat vreo trei  drăguțe. Din …șasezeci!

Oamenii-s primitori, calzi, amabili (în ciuda prejudecăților). Sunt veseli și pare că n-au griji (te cred, la salariile lor – cel minim este 3.500 euro)! Profesorii mănîncă-n cancelarie, stau în ciorapi, ca să nu murdărească mochete. Beau multe ceaiuri și cafele. Alcool – deloc. Umbra prohibiției le stă aplecată, peste umăr…Unii n-or să afle niciodată, ce-i bun!

La facultate venim dimineața, (cam prea) devreme. Discuție cu Richard, un negru din Trinidad. Prof bun, dar mai mult arată, nu corectează ( anecdotică: venit pe Coandă, ca s-ajungă la Galați, nu a primit viza de intrare-n România; îi lipsea nu știu ce, la pașaport!). Simpatic. Și simpatizat de colegi.

La actorie, exerciții pe teme din Will. O profesoară bună, lucrează frumos. Dar mi s-a părut că este punctul slab al învățăceilor. E drept, lipsea șeful catedrei, Vladimir, pe care-l cunoscusem la Galați. Ca și la noi, băieți puțini, fete multe. Am avut altă discuție cu Henric, prodecan și profesor de actorie. Cornel încearcă un nou consorțiu, internațional. Să dea Dumnezeu să iasă (deocamdată, colaborarea cu Beijingul a ieșit)!

Altă audiție, la canto: arii din musicaluri. Sunt foarte bune cîntărețe, încă din anul I. Au și un profesor interesant, care le punea obstacole în timp ce cîntau. Ele depășeau obstacolele.

Seara m-am plimbat, cautând zadarnic să găsesc un wine-shop. Am băut o bere cu Lili și Oti, pe terasa localului care se zice că era …al lui Churchil.

Mîncam în cameră cu ce cumpărat de la marketul de lângă hotel. Fructe ieftine, sucuri – idem! Am cumpărat un borcan de pește marinat și l-am lăsat, la plecare (uitasem ce gust oribil au!). Dulciuri excelente și rentabile (pentru ne-diabetici). Am dat de gustul berii lor – una din mărci, excelentă! Dar o excursie externă atît de pauperă, n-am mai avut!

Am văzut un curs de cor (cum zic ei) cu vechituri – Oklahoma și Copaccabana, dar fetele foarte bune. Seara, am urmărit, la Norske Teatret, Sweeney Todd, musical cu subiect cunoscut din filmul cu Johny Deep: i-am compătimit pe protagoniști și pe muzicanți, care două ore jumate au cîntat, cu mici pauze, prea mici. Muzica greoaie, dar teatrul frumos. Scena și sala – mari, bine utilate tehnic. Bufetul minunat (în foyer și la ieșirea din teatru). O experiență utilă, un important teatru al Norvegiei (pe afiș mai erau Hamlet, Brand, Mutter Courage ș.a.). Ca o curiozitate: biletul a costat 175 de coroane –cam 21 de euro; nu-i mult, dacă te gîndești că la Muzeul Ibsen am dat 100 de coroane, iar la cel al corăbiilor vikingilor, 80!

Alt curs de canto: toți cîntă, unii – impecabil. După note! La noi, din păcate, încă nu-i așa. Același prof cu metodă ciudată, care-i forțează să se concentreze.

Cornel (martir! Avea o durere de coloană insuportabilă! Lua calmante într-una și mergea cocoșat, dar a refuzat să ne lase singuri! Bravo, lui!) a propus diverse forme de parteneriat, s-ar putea să iasă ceva. Dar am înțeles că norvegienii nu vor în UE, ci în Uniunea țărilor scandinave. Și nu par pasionați de doctorate, în România. Mai ales că ei n-au…grade universitare! Sunt plătiți ca funcționari! Hm! Ciudat!

Am descoperit aici o carte care este un fel de  Biblie a teatrului muzical și alta despre regia în teatrul muzical. Am trimis răspunsuri în țară, la întrebările lui Călin (dificil, cînd nu ești în acasă!). Otilia, căreia-i foloseam, seara, laptopul, mi-a recomandat shungit (un cărbune pe care-l pui în apă, s-o purifice). Mi-a comandat, în țară. Să văd dacă nu-i propagandă, cum zice înțeleptul meu fiu…

Zi liberă, sîmbătă. Am văzut ce ne-am propus, ceea ce ni s-a părut important.

Magazin de antichități cu obiecte frumoase, la preț rezonabil. Mi-am luat și eu trei, din alpaca, foarte vechi. Pe stradă, lîngă Gară (centrală), Cornel o întreabă pe o gipsy „știi romînește?” „Nu!” – răspunde aceasta și se grăbește să fugă.

Parcul Vigeland, cu multe statui și grupuri statuare, copaci negri cu patină coclită, un obelisc cu mulți oameni care se luptă să apuce vîrful. Spațiu aerisit, cu vizitatori civilizați. Toți fac poze, inclusiv noi.

Am fost la muzeul Ibsen, unde-mi doream mult să ajung. În casa dramaturgului. Muzeul este sobru, ca și Ibsen, dar în fața Casei e o statuie cu autorul Norei …pe post de gnom!. Am vizionat un documentar cu viața și opera lui. Un ghid (o fată draguță și spirituală), după ce ne-a pus să încălțăm niște cipici, peste pantofi, ne-a vorbit despre scriitor făcînd și glume(!). Am aflat că fiul lui a fost prim-ministru. Și că a avut baie modernă cu unusprezece ani înaintea Regelui!

Muzeul corăbiilor vikingilor: m-a impresionat o corabie funerară, cu care se-ngropau personalitățile, după ce li se dădea foc cadavrelor. Am cumpărat magneți, ca simbolică amintire.

Opera din Oslo: oamenii vin cu două ore înainte, beau ceva și discută. Arhitectura este îndrăzneață. Fiind ultima seară, am intrat într-un restaurant elegant. Akevit (băutura lor națională, foarte scumpă!) și friptură de balenă – gust banal, de ficat de vită. Vin bun. Lili n-a mîncat. N-a vrut nimeni porția ei. Eu, ca de-obicei, nu pot termina ce mi s-a pus în farfurie.

La hotel, facem bagajul. La Cornel în cameră se arde tabloul. Căutăm un depanator. După jumate de oră, defecțiunea se remediază. Ușurat, ies la o bere cu Lili. Are ce povesti: e o norocoasă – are multe amintiri din călătorii exotice.

Orele de avion, imposibile. Ne sculăm la 3, fiindcă la 6,30 aveam avionul, la 45 km de hotel. Taxi. Ajunși cu bine-n Coandă, după ce am lichidat ultimele coroane în duty-free-ul norvegian.

Pe aeroport, Lili nu-și găsește bagajul. I-a rămas în Amsterdam. L-a primit a două zi, deteriorat.

O deplasare în care am văzut studenți serioși (plătesc 6.000 de euro pe an!) și profesori mulți, pricepuți, fiecare cu sala lui spațioasă și cu pianină, plus corepetitori. Cu har pedagogic, nu doar artistic. Am avut ce învăța.