Adresa de e-mail:

contact@bogdanulmu.eu

O carte despre teatrul atipic

            Alexandru Boureanu este și el, consonînd cu titlul tezei, un atipic: face naveta între Craiova și Tulcea, se află la al doilea doctorat, dar ar putea fi, foarte bine, la al patrulea (dacă ne gîndim că a profesat, în teatru, aproape toate meseriile: actor, regizor, secretar literar, director). Și dacă ne reamintim că a făcut studii aprofundate la UNATC (în două rînduri: Teoria și estetica teatrului, apoi master în Regia spectacolului european);  stagiu de formare în Regia și pedagogia teatrului (Academia de Artă Teatrală, Sankt Petersburg); Cercetare în domeniul Sociologiei Culturii (Conservatoire de Lausanne, Elveția); masterat în Ingineria schimburilor interculturale (Universitatea din Sorbona); doctor în management (ASE, București). Doctoratul de acum, deci, nu miră pe nimeni, el completînd celelalte ambiții universitare ale doctorandului.

            Am mai putea afirma, cu ludică mîndrie, că Alex Boureanu a fost un doctorand deloc comod – geografic vorbind, căci telefoanele noastre îl prindeau mereu în țări străine, discuțiile fiind scurte, din motive pragmatice. E un personaj greu de acceptat, întotdeauna, deoarece nu afirmă, ci decretează: nu cunoaște mefiență, gîndurile personale devenind peremptorii. În concluzie, rămîne unul dintre atipicii artiști români ai secolului XXI…

            Teza de față merge pe două culoare: științific și eseistic; tradițional, și modern; dînd importanță citatului, dar și gîndului personal. Pare banală, pe alocuri, apoi șocantă.

            După ce glisează-n profesoral, simte nevoia să redevină ironic. După ce discută, cu amănunte și admirație, despre regizorul Vasiliev, autorul tezei brusc, parcă simțind nevoia unei relaxări, povestește despre importanța documentării din caietul de regie: și citează o cronică la Scaunele montată pe scena Naționalului craiovean. Spectacolul era greoi, realist, așa cum Ionesco spunea că nu trebuie jucat teatrul său. Poetica ionesciană era trecută-n caietul de sală. Cronicara, deci se-ntreba, nostim:„de ce regizorul n-a citit programul de sală?”. Poate și unde s-a tipărit prea tîrziu, după ce spectacolul era gata…

            Teza are capitole multe. Subiecte multe. Citate multe. Nume de personalități și curente multe. Uneori, sinceri să fim, par chiar prea multe!…

            Dînd un exemplu, trec în revistă subiectele discutate-n teză: cine e actorul? Funcționar dramatic, ori artist creator? (noi credem, după 40 de ani de teatru, că și una, și alta; după caz).Triada esențială a victoriei actorului: corp-voce-ochi. Cu accent pe ochiul interior al lui M. Cehov).

            Mergem apoi la axiologie; la titlurile de recunoaștere a valorii – artist al poporului (Rusia și România), societar – în Franța  și, recent, în România.

În teză mai este inserată și o micro-anchetă: 100 de tineri actori dau definiții actorului și teatrului. Sigur că e riscantă! Dar, cum se prevedea, măcar cîteva din ele au sinceritate și chiar…stil, cum ar fi: „Actorul urcă gol pe scenă și publicul îl vede îmbrăcat!”; „Teatrul = extaz și agonie, spuse-ntr-un cuvînt”; „Teatrul nu-i o cursă solitară, ci solidară”;„Actorul e trup de sacrificiu”; și-n fine, cea mai interesantă, paradoxală: „A fi actor = a nu te minți, a nu te preface” …       Sigur că niște tineri comedieni nu pot rivaliza, în definiții, cu sutele de creatori de apoftegme care-au populat gîndirea teatrală; dar faptul că Boureanu i-a pus să mediteze, să definească, nu credem că-i o bagatelă. Și credem că i-a ajutat să-și clarifice conceptele.

            Se trece la psihologia creațională în arta teatrului. O idee plăcută auzului: să rămînem la întrebări, răspunsurile-s discutabile – zice teza. Ne e teamă că este adevărat…O altă frază care ne pune pe gînduri:„Arta actorului nu are nimic în comun cu teatrul” (Ion Cojar). Greu de acceptat, pentru început!…Dar sună seducător!

De altfel, nu o dată, teza ne supune atenției și meditației paradoxe, dictoane acroșabile, precum: „Beneficiind de libertate deplină-n scenă,actorul nu poate crea liber!”. Sau: „Pentru mine, teatrul înseamnă dans” (R.Wilson). Ori: „În imobilitate există mișcare”(idem). Sau: „Toată lumea poate juca teatru, chiar și actorii!” (A. Boal). Și cum zicea Purcărete: „Arta = păstrarea omului în condiție mizerabilă și imperfectă”. „Cît de mult e prea mult?”. În fine, „nu regizorul alege textul, ci textul îl alege pe regizor”…

După delectarea ineluctabilă însă, credem că puțină prudență nu strică, în cazul frumoaselor flori de spirit ale gînditorilor citați și necitați: altfel, din paradox vom cădea în non-sens și ilogic, acolo unde, oricît de atipici am deveni, vom înțelege mai greu ce e cu teatrul ăsta. „Cum se face teatru azi, nimeni nu pare a ști!” spunea Cătălina Buzoianu. Dar dacă vrem totuși să aflăm, bănuim că iertată ne e curiozitatea profesională…Și logica.

Căci marele Ciulei spunea că teatrul = logică, logică și iar logică. Aderăm la acest mare adevăr care, chiar dacă nu sună seducător, paradoxal, a ajutat arta spectacolului să dăinuie peste mode și timp, supunînd-o doctoralului nostru Olimp…

Ne-am gîndit ce înseamnă, în teza despre atipic, aducerea în discuție a tipicului Copeau și-a uitatului său Cartel; poate, un contrapunct; o mea culpa; o demonstrație a culturii vaste a doctorandului. Mă rog…

După adăstarea pioasă și tradițională pe tărîmul Copeau, autorul tezei revine la forme atipice spectaculare; în mod util, deoarece unele au fost  cvasi/ignorate de teatrologii ultimelor decenii: meciuri de improvizație (teatru-sport), stand-up-comedy (culmea, în America sunt zeci de festivaluri dedicate genului!), deja bătrînul happening, A. Boal creatorul spect-actorului, Teatrul-forum (spațiul vitrinei, sintagmă proliferantă de speculații), Psihodrama și surplusul ei de realitate, Live artul opus culturii consumiste și fetișizării…

Lucrarea se încheie cu un model de caiet de regie și cu o aplicație la montarea basmului Tinerețe fără bătrînețe…, în care originalitatea regizorului-doctorand și cultura sa, impresionează plăcut.