Mihai Vacariu nu-i un nume cunoscut în lumea filmului. La început, a fost doar un cinefil ca mulți alții. Dar volumul publicat recent, Îndrăgostit de Tarkovski îl aduce în atenția cineaștilor și a filmologilor, ca un specialist. Cel puțin, în filmul rus/sovietic.
Cartea mi-a trezit un dor teribil de capodopere slave: mi-amintesc, nostalgic, Toată lumea cîntă, rîde și dansează, Volga,Volga, Război și pace, Steaua fericirii captive, Fuga, Romanță pentru îndrăgostiți, Unchiul Vanea, Stepa, Maestrul și Margareta, Prizoniera din Caucaz, Gară pentru doi și multe altele. În anii adolescenței, cînd se dădeau în cinematografe și pe micul ecran, sumedenie de pelicule sovietice, nu credeam că vom apuca, vreodată, vremea să le regretăm…
Cartea de care ne ocupăm este interdisciplinară. Cum spuneam, e un volum despre „poetul cinemaului” care nu aparține unui filmolog. E mai mult decît o carte despre Tarkovski, este una de filosofie a filmului. Alt stil, altă viziune, alte instrumente de lucru. Nu se citește ușor, cerînd o minte odihnită și exersată întru filosoficale.
Casă fac o comparație cu alt film, de cu totul altă factură (Trandafirul purpuriu din Cairo al lui Woody Allen) aș îndrăzni să spun că, dacă acolo un erou coboară de pe ecran, în sala de cinema, Mihai Vacariu visează, la fel de utopic, să urce din sală, în filmul lui Tarkovski, proiectat. Spectatorul să devină personaj. Să trăiești Călăuza, spre exemplu, nu s-o vizionezi. Să înțelegi filmul ca memorie, nu ca eveniment perisabil. Atît de împătimit este, spre lauda sa, autorul cărții!
Pentru el, filmul a fost o salvare: în perioada ceaușistă, cînd căutai puncte de sprijin în operele de artă, aceste pelicule creau o complicitate între cei care le vedeau și înțelegeau. O unire a lor împotriva adversarului numărul unu al intelectualității, comunismul.
Deși știa Călăuza pe de rost, Vacariu o revedea cu voluptate, iar și iar, cu un fel de fanatism care-l particulariza. E interesant de observat, prin cazul lui, raportul dintre opera de artă și contextul politic în care este receptată: în 1982, Călăuza reprezenta capodopera și soluția de evadare dintr-un prezent cenușiu, apăsător, fără vreo perspectivă. Publicul decripta, competent, mesajul. După 90, filmul a rămas, desigur valoros, dar …a pierdut ceva din forța sa de fascinație. Dispăruse dușmanul declarat. Sau, nu mai era terifiant. Peste ani, re-re-revăzînd filmul în Australia, unde a stat opt ani, autorul a devenit ușor detașat de mesajul subliminal al peliculei, căci se estompase imaginea Gulagului, spectatorilor locali Călăuza părîndu-i-se a fi o peliculă cvasi/datată.
Ce transformare gradată! Ce important este momentul geo-istoric în care vezi și revezi un film de care ești îndrăgostit! (aș face o comparație cu creația lui Iuri Liubimov de după 89 – mult inferioară celeilalte, ori cu filmele americane ale lui Koncialovski, dezamăgitoare; sau cu De ce trag clopotele, Mitică? al lui Pintilie: în 80 era clar, subversiv, azi este o simplă ecranizare cu unele momente reușite).
Mihai Vacariu împarte creația tarkovskiană în trei etape și le comentează, cu competență și acribie. Dar se ocupă și concepte adecvate filmelor sovietice, precum poezia cinematografică, funcția stilistică a montajului, imaginea-metaforă, timpul, spațiul și visul ca obsesii ale marelui regizor („privirile actorilor exprimă misterul existenței umane, în genere”). Analizează, cu pasiune (pasiune infatigabilă pentru filmele marelui regizor, de la prima, la ultima filă a volumului) motivele specifice operei tarkovskiene: apa, oglinda, caii, ploaia, focul, ceața, cîinii, icoanele, peisajele (un citat bine ales din acest ultim subcapitol: „natura e-ncărcată cu valoare religioasă”- Mircea Eliade). Și, în fine, se descoperă/demonstrează influența lui Dostoievski asupra operei urmașului său (se fac referiri în special la Smerita, Crimă și pedeapsă, Frații Karamazov, Dublul). Și am reținut preceptul dostoievskian, asumat de eroii noștri: slăbiciunea e o minune, tăria nu e nimic.
G. Banu, a scris cartea Livada cu vișini – teatrul nostru, ca să ne reamintească faptul nu numai Ranevskaia, ci noi toți am pierdut (generic vorbind) o livadă. Mihai Vacariu a scris și trăit acest volum pentru a nu uita că toți am apărut în filmele lui Tarkovski: măcar în figurație…