Despre arta păpușarilor români
Cine-ar fi crezut că respectivul op (cum am zis în supratitlu, monumental, rețineți!) este dedicat artiștilor care au slujit, slujesc sau vor sluji scena pe care se desfășoară reprezentațiile destinate micilor spectatori? Și cine ar fi putut bănui că ceea ce nu s-a încumetat să facă niciun istoric al teatrului, niciun teatrolog, niciun secretar literar, va face tocmai Toma Hogea, păpușar și pedagog care, teoretic și practic, nu avea asemenea obligații?
Ei bine, am primit, zilele trecute, cele cinci volume, de circa 500 de pagini A4 fiecare, rămînînd mut de uimire și admirație. Poate chiar de… invidie.
Cîți dintre noi am fi avut puterea, tenacitatea, nervii și banii necesari să umblăm prin toate orașele care au teatre de păpuși/copii/animație, să selectăm „actanții”, să dialogăm cu vivanții, să evocăm dispăruții? Cîți ar fi muncit 10 ore pe zi, luni la rînd, pentru a preda la timp, în condiții oneste, editurii, impresionanta carte?
Ca om care am trebăluit, 33 de ani, și-n această lume, a păpușarilor, vreau să-l felicit pe autor pentru că a sfidat imposibilul. Și ne-a oferit cea mai importantă carte dedicată celor care, cum spunea Hoffmansthal, devin demiurgi, în clipa în care țin destinele marionetei în mîini.
Mi se va putea reproșa subiectivismul, dar mai bine un subiectivism autodeclarat, decît unul mascat: iubesc mai ales volumul trei din această minunată antologie. Fiindcă în el e vorba despre teatrul Luceafărul din Iași, teatru pe care l-am iubit și slujit, două decenii. Nu-i singurul: dar afost teatrul meu de suflet, în care a jucat și minunata mea soție, prematur dispărută. Teatru în care am realizat cîteva spectacole importante și în care, poate odată și odată, chiar voi reveni.
Am găsit aici dialoguri emoționante cu actori cu care am lucrat, în viață, ori dispăruți, și prin care mi-am retrăit un crîmpei din modesta-mi existență. Am regăsit aici umbre cu care m-am intersectat (Victor Leahu, Constantin Amuntencei, Ortansa Stănescu, Constantin Ciofu, Nina Dimitriu, Dorina Crișan-Rusu ș.a.) și vivanți cărora le port o frumoasă amintire (M.R.Iacoban, Simona Agachi, Ion Agachi, Liviu Smîntînică, Doina Iarcuczewicz, Cristina Ciubotaru, Gigi Sfaițer ș.a.).
Ce pot să zic? Toate teatrele de copii ar trebui să aibă, în bibliotecă, acest op monumental. Fiindcă e cel mai complex și cel mai elocvent, din cîte s-au scris vreodată, în România.
Tomiță, chapeau bas!