Din istoria subiectiv/anecdotică a teatrului românesc
Un doctorat la Chișinău
2009. O colegă de la Universitate mă-ntreabă dacă accept să fac parte dintr-o comisie de doctorat, la Chișinău. Zic da, cam cu strîngere de inimă, fiindcă cu cincisprezece ani în urmă am plecat cu șuturi în fund, de-acolo – se constatase că cei din teatrul în care lucram sunt moldoveni, nu români cum le băgam eu în cap. Dar asta-i altă poveste (ați văzut filmul Irma la douce, cu superba Shirley Mc Laine? Acolo este un personaj pitoresc, un … român, Constantinescu, care spune într-una „dar asta-i altă poveste!”).
Ei bine, l-am cunoscut pe doctorand: era un om cu prestanță, dar nu gomos; avusese o carieră interesantă – fusese ambasador, apoi consul la mai multe ambasade, directorul Operei din Capitala Moldovei, Rectorul Institutului de Arte, președinte al UNITEM, șeful catedrei de clarinet de la Conservator…
Se numea Aurelian Dănilă. Mi-a dat teza, la o masă la restaurantul Traian. Am citit-o, mi s-a părut bună, am scris referatul, m-am arătat dispus să merg la susținere. Dar…(o să întîlniți des acest DAR, în povestirile-mi teatrale: el mă ferește de previzibil!).
Dar data susținerii fusese inabil stabilită: în Chișinău tocmai fuseseră lupte de stradă și peste cîteva zile urmau alegeri. Cetățenii români erau suspectați de agitație anti-sovietică. În comisie erau trei referenți din România. Doi din ei, speriați de ce au văzut la televizor, au renunțat să participe. Dacă renunțam și eu, bietul doctorand își vedea compromisă susținerea. L-am asigurat că eu vin, orice-ar fi.
N-ajungea. Urma ca și autoritățile să-mi permită. Ori, în urma ultimelor evenimente politice, era cam greu. Am fost la Ambasadă, în București, împreună cu fostul diplomat. Cei de-acolo s-au lăsat greu. Dar, în final, au acceptat să merg la Chișinău, cu condiția ca să mă ducă personal dl. Dănilă; și să mă aducă tot el, la Iași.
A fost tensionat drumul, zău! La fel, statul o noapte, în Chișinău (la un hotel în care nu se putea încuia ușa camerei). Masa de după nu mi-a tihnit, fiind cam pe fugă; iar sărbătoritul urma să conducă mașina pînă la Iași și înapoi. M-am bucurat, însă, că am putut fi lîngă el, într-un moment important.
Altfel, deși trecuseră cincisprezece ani, relația mea cu Basarabia rămăsese la fel de neclară…
Bogdan ULMU
P.S. Domnul Dănilă mi-a făcut o confesiune năucitoare: toată viața n-a băut decît un fel de tărie – votcă. Chapeau!