Cartea de teatru
Un binevenit curs de istoria teatrului românesc
Nu scriu pentru prima oară despre Florin Faifer. O fac şi acum, ca-ntotdeauna, cu bucuria că în lumea plină de urmări, el e un om care stă, cu rost, pe nişte scări : scările Teatrului Naţional. Cartea de faţă îndrăzneşte să se ocupe de un subiect incredibil de rar abordat de teatrologi – teatrul românesc.Ca dramaturgie, şi nu numai. Cu dramaturgi importanţi şi scriitori de teatru ocazionali ; cu valori şi meşteşugari; cu oportunişti şi persecutaţi. Fiecăruia, criticul îi acordă spaţiul pe care-l merită.
De la vremurile antice şi pînă la Vişniec, Faifer trece în revistă imensa zestre de piese rămase în biblioteci şi, majoritatea, jucate pe scenele noastre. Sigur că , în clipa în care se vorbeşte aici despre Enrich Winterhalder sau Iorgu Copcea, nu poţi să nu te-ntrebi de ce lipsesc Radu Stanca, Ion Omescu, V. Anania sau Dan Botta. Dar, prudent, criticul ieşean nu şi-a intitulat cartea Istoria dramaturgiei române, ci numai Incursiuni în istoria literaturii dramatice româneşti. Şi a mai adăugat neliniştitul cercetător un subtitlu care te pune pe gînduri : Regăsiri.
Despre ce fel de regăsiri ar putea fi vorba în volum? Fireşte, mai întîi despre regăsirea unor mari opere şi a unor mari dramaturgi. Dar interpretarea noastră găseşte şi o conotaţie sentimentală a termenului : autorul se regăseşte în teatrul de calitate, teatrul decent, teatrul care mizează pe cuvînt şi idee – şi nu pe orice cuvînt!, dramaturgia profundă şi pudică, repudiată, din păcate, de noul val al regizorilor pasionaţi de instincte , nevroze & sexualitate aberantă. Mîndru de soliditatea formaţiei sale culturale, autorul care precizează, într-o postfaţă, că poate „ măsurariul” său e nostalgic, ce poate face? ”El poartă pecetea firii mele şi a unei experienţe de viaţă şi de lectură”. Foarte bine!
Despre autor vorbeşte, de altfel, în prefaţă, cu farmec, şi Mircea Ghiţulescu : acesta pune savoarea lingvistică a cercetătorului ieşean pe seama unui histrionism de calitate. Recunosc, şi eu am descoperit în viaţa şi opera lui Florin Faifer luciri ludice, mascate sub o modestie …supralicitată (dacă ne e permisă sintagma!) şi o automarginalizare aparentă. Savoarea lingvistică ne-a cucerit şi pe noi, considerînd-o ,în exerciţiul faiferian contrapunctul care evidenţiază seriozitatea cercetării : astfel, vorbind despre un obicei folcloric tangent teatrului – Priveghiul – criticul spune :”…după primele momente de îndurerată smerenie, începe un chef vrednic de strămoşii daci,cu glume şi ţopăieli menite, poate, să împrăştie întristarea. Aşa e firea românului, veselă şi la necaz şi tare dornică de chiolhanuri”(pag. 10). Sau, vorbind despre traducerea lui Barac din Hamlet, se face o nostimă precizare :” contrariant era finalul, în care prinţul danez, rămas în viaţă, urcă pe tron, fără a mai suporta efectul ucigător al otrăvii”(p.15).
Despre estetica marelui Caragiale, Faifer spune, pe şleau :”diletantism într-ale teoriei” (p.59). Just! Numai că multe judecăţi de bun-simţ , în epocă, aparţin diletantului cu pricina!…
Dar cea mai reuşită pagină a istoriei este, credem, cea acordată lui Delavrancea : aici F.F. nu s-a mulţumit să analizeze opera şi personajele ei, ci a încercat să-l transforme chiar şi pe autor …într-un personaj : „…implicîndu-se aproape că rapsodic în pledoariile pe care le avea de susţinut”(p.72) ; iar despre duşmanii lui Ştefan din Apus de soare, afirmă, colorat :” un mic grup de bărboşi (Ulea, Drăgan şi Stavăr) îşi mîrîie ostilitatea”(p.75); sau tot despre capodopera lui Delavrancea :”…cu perfectul simplu autorul ar fi putut fi mai parcimonios”(p. 79); în fine, despre Luceafărul :” sentimentalisme, afectări, dulcegării sunt puzderie în vorbăreaţa piesă!”(p.82).
Tot personaj enigmatic ne apare, în carte, autorul lui Vlaicu Vodă : „…Tatăl lui Alexandru ar fi fost, potrivit unei legende, fiul pianistului ungur Franz Liszt”(p.85); sau „fosta doamnă Davila va avea un rol nefast în viaţa, sfîrşită tragic, a lui Odobescu”(ibidem); ori :”…Davila se pricepea la toate.Putea fi electrician, maşinist, recuziter, pictor, chiar tapiţer”(p.86); în fine:”La 5 aprilie 1915 se produce încercarea de asasinat săvîrşită asupra sa de un servitor cu deprinderi rele”(ibidem).
De citat, am mai cita, dar ne temem că spaţiul tipo se va termina. Aşadar, recomandăm volumul tuturor oamenilor de teatru, care au nevoie de o baie de teatru adevărat, restituit în regăsirile faiferiene. Regăsiri redactate, după cum sper că s-a văzut, deloc doctoral, nicidecum soporific, cu şart & originalitate.