În galeria actorilor-poeți, înnobilată de nume ca Radu Stanca, Emil Botta, Adrian Pintea, Ștefan Radof, Mircea Albulescu ș.a., azi se înscrie și numele lui Claudiu Dogaru. Îl cunosc bine, de pe vremea cînd mi-era student la actorie. Era un artist care urmărea renascentismul, iubind nu doar teatrul, ci și literatura, muzica, dansul, pedagogia. Și vinul bun, care, cum se știe, alungă neamurile proaste.
Ergo, volumul acesta de versuri nu m-a surprins: era de așteptat să apară sub semnătura unui ambițios curtezan al muzelor. Versurile unui bîntuit de întrebări și incertitudini, ca mai toți poeții; căutarea ieșirii din labirint (inclusiv cel interior), aspirația către lumină, către – atît de greu găsibila – armonie.
Și forma oglindește personalitatea autorului, regulile ortografice fiind deliberat ignorate, cititorul avînd posibilitatea unei lecturi solicitante, deloc comode, oarecum interactive. Am reținut multe versuri din volumul discipolului meu, printre care „morții fac pomeni celor vii/ iar crucile încing o horă mare”; ori „sîngele îmi interzice zborul/ sunt înger trist și bețiv”; în fine, „lasă-mă să mor lîngă ideea de-a iubi/ pe urmă te rog/ părăsește-mă”.
Mă opresc cu citatul, invitîndu-te să continui tu, lectorule, cu cititul!…