Haz de necaz
Studenţie, chiar frumoşi sunt anii tăi!?…
Fiindcă am intrat în viaţa universitară, de peste patru ani, ca titular, nu pot să nu mă întreb şi eu, o dată cu discipolii noştri, cît mai merită, azi, în 2003, să termini o facultate, aici, în România. Ştiu că e o mare diferenţă între admiterea 2003 şi cea din 1950, ori 1975. Pe ultimele două, le-am apucat. Despre 50 însă, iar mai ştiu cîte ceva, de la bătrînii din teatre, care mi-au povestit lucruri atît de triste, încît izbucneai automat în …rîs (nervos)! …
Una-i să fie 100 de locuri la actorie cu 35 de candidaţi (1950), alta-i 4 locuri cu 640 de concurente (1975) ; azi e aşa şi-aşa – ori 60 de locuri şi 300 de concurenţi sau, în cazuri grave (s-a văzut şi ruşinea asta!) 7 locuri şi 5 candidaţi! (depinde de oraş, secţie, sesiune, prestigiu al Universităţii).
Eu cred că cine vrea să ajungă artist, azi, musai să–şi completeze studiile. Şi nu fiindcă facultatea îţi dă talent ( în unele cazuri,chiar ţi-l secătuieşte!) ; nu cred că autodidacta Vasilica Tastaman era mai puţin utilă, în teatru şi film, decît Anca Sigartău – spre exemplu( dimpotrivă!) ; sau marea actriţă Silvia Ghelan, culmea – neşcolită, nu va fi învinsă, pe scenă, de vreuna din 500 de absolvente de IATC, care au rămas în anonimat, în ultimii 13 ani. Nu. Dar facultatea îţi dă repere vitale ; cultură ; garanţii; tehnică ; perspectivă ; şi demnitate socială. Plus un salariu oleacă mai decent….
Există însă, după ce o termină, o panică a tuturor absolvenţilor :CE FAC ACUM? Am diploma, am obţinut-o cu greu, cu multă sudoare şi, de multe ori, cu inimaginabile eforturi financiare. Acum unde mă duc? Că abia acum, deşi diplomat, nimeni nu are nevoie de mine! Sunt actor, da’ nu-s posturi de actor!
Din clasa care-a terminat anul trecut o facultate particulară de actorie, la Bucureşti (mi-au fost şi mie studenţi!), doar doi (DOI!, adică 8%!) sunt încadraţi în teatre. Şi asta fiindcă un minunat director de teatru, la Bacău, s-a îngrozit de faptul că există riscul să nu pătrundă chiar nici unul din cei 24 pe scenă! Colegii lor…şi-au găsit posturi complementare în televiziune, radio, presă, ; dar şi străine ca profil, la Connex, case de cultură, expoziţii,baruri, fabrici ; sau vreo două s-au măritat cu străini şi au întins-o.
Unii din ei au salarii bunicele, poate chiar bune; acceptabile, dar deloc visate. Una-i să joci, seară de seară, la Teatrul Bulandra, ori la Craiova şi alta să montezi antene pe case. Cei care iubesc cu-adevărat arta preferă un venit sigur de 3 milioane într-o instituţie de spectacol, decît 10 milioane, sezonier, la o firmă de automobile de lux.
Perspectivele nu-s roze : an de an, numărul şomerilor din teatre, creşte. Femeile nasc şi mai păcălesc doi ani din viaţă. Dar după…
Şi totuşi, nu poţi închide secţiile de actorie, pe un an doi,ori patru (cum se proceda, des, pînă-n 89, numai fiindcă-s actori în exces, în România ; fiecare tînăr are dreptul la o şansă .La o opţiune profesională ; la demonstrarea unei vocaţii. După cei patru ani de studii…Dumnezeu cu mila! Dar, le spun mereu asta studenţilor noştri,întotdeauna au fost probleme, în acest domeniu. Citind cartea Floricăi Ichim (dialoguri cu Vlad Mugur),am reţinut că-n deceniul şase al secolului trecut, nici nu erai sigur că termini facultatea! (profesorii erau foarte severi, iar poliţia politică foarte activă – jumătate din colegii lui Mugur au trecut pe la secţie!).
Pe vremea mea,toţi obţineau un post ; dar treisferturi din absolvenţi nu vroiau acel post,se luptau să nu-l obţină! Azi, rar ai necazuri cu dascălii ; tot rar, cu organele de opresiune. Nu primeşti o repartiţie nedorită ; dar grav e că nici nu eşti invitat la un teatru în care vrei să lucrezi!
Important e să nu disperi. Mai o reclamă la televiziune, mai un rolişor într-un teatru alternativ…timpul le rostuieşte el pe toate , cum trebuie. Şansă şi tenacitate,copii! Căci, vorba filosofului, dacă este o necesitate, trebuie să apară şi o posibilitate!…