O să comit un fapt rarisim, în acest ziar – pe care-l slujesc, iacă-tă, de un deceniu : voi scrie despre un prieten. Cum ştiu, încă de pe vremea debutului meu în presă (desfăşurat , vai !, cu peste 30 de ani în urmă), că nu e normal să scrii despre prieteni ;
cum sunt la fel de conştient că am redactat zeci de articole în care am pomenit, totuşi, nume de duşmani ;
cum prietenul meu e un ins care are, la rîndu-i, foarte mulţi amici, şi nu din cei de doi bani ;
ei bine, mă angajez să nu mai scriu despre oameni apropiaţi mie cel puţin… zece ani de – acum încolo, în ZIARUL DE IAŞI ! Corect ?!…
Aşadar, pe Tani Paraschiv l-am cunoscut prin 1991, cînd venise să dea concurs la Tea trul « Luceafărul » . De-atunci şi pînă-n 1999, am montat cel puţin 10 spectacole în care a vea un rol principal ; în vreo două-trei din ele (premiate !), cred chiar că făcea adevărate crea ţii ( IVAN TURBINCĂ, CRĂIASA FĂRĂ CUSUR, VRĂJITORUL DIN OZ, poate şi STAN PĂŢITU’).
Timpul a trecut şi viaţa ne-a despărţit, teoretic, eu nemaifiind angajat, ci doar colabora tor în oraşul celor şapte coline. De asemenea, el nu mai e la » Luceafărul » doar actor, ci a a juns şi director adjunct. A debutat, acum vreo trei ani, în poezie cu un volum agreabil . Re cent, m-a rugat să-i prefaţez ultimul volum la Pogor fiul-Pod , alături de alţi prieteni ai săi. A fost lume acolo, în pod, multă ; cuvîntările noastre mi s-a părut că au avut succes. A urmat o recepţie bine articulată la barul Orizont (unde artistul are alţi mulţi prieteni, adevăraţi !).
Dar vreau să spun două-trei gînduri despre volumul recent apărut la editura Gra mma :AGĂŢAT de BRUMĂ. Lucian Vasiliu, pe coperta a patra scrie, în încheierea postfeţei dedicată opului : »Poetul Tani Paraschiv este mai expresiv şi mai interesant în versurile în ca re actorul (spiritul jucăuş, dezinvolt, netrucat) este lăsat să evolueze liber pe scena cuvin telor, ideilor, rostirilor…paraschiveşti ». Sunt ecouri din Miron Radu Paraschivescu, desigur, în carte ; am mai zis-o la lansare, în semn de amicală şarjă, un volum care-ncepe cu poezia SETE şi continuă cu CRÎŞMĂ, nu putea apare decît la editorul…Cană ! Izurile bahice, cu stropi de Omar Khaayam şi Păstorel, Pîcă & Ahoe, Esenin sau Brumaru, înmiresmează cerneala tipografică a volumului pe care-l deschidem,deseori ; dar, părere de om din teatru : teamă mi-e că şi administratorul din el clamează, uneori, în carte (« Actorii ăştia au înnebunit ! »,ori « Aveţi grijă ce semnaţi ! »).
Dincolo de glumă însă, Cele şapte porţi, Mama, Cogito şi altele sunt versuri adevărate , născute din suferinţă şi îndoială. Ca exemplu, citez doar opt rînduri din Mama, realmente-tulburătoare : „ Şi te mai rog, iubită mamă / Prin tren să nu-mi trimiţi scrisoare. / Au fugit oamenii cu gara /Şi-au luat peronul la plecare. // N-am uitat cumva pe-acasă / Pe dulap, pe undeva / O batistă veche, groasă / Cu o lacrimă pe ea ? »…
Agăţat de brumă – bruma care cade peste vii, dar şi peste sufletele celor ce se-nvelesc cu dionysiaca frunză de viţă, pendulînd cu dexteritate între aerul tare al rimelor şi aerul plin de mister al culiselor, actorul-poet va găsi, desigur, forţa să ne invite, nu peste multă vreme, la lansarea unui nou volum de sentimente protejate de rouă.
Căci roua ingenuizează, draci cititori & luciferice histrioance ! Plezirism îngîndurat !