Cartea de teatru
„Piese cu iz de eternitate” ?…
…Aşa îşi subintitulează Călin Ciobotari cele patru texte publicate la Princeps Edit, sub titlul Securitatea se plictiseşte de moarte, tovarăşe Comandant! Dar, deşi pe copertă apare şi o fotografie cu monumente din …cimitirul Eternitatea, nu suntem convinşi că textele par eterne – nici ca subiect, nici ca măiestrie dramaturgică.
Pentru un volum de debut însă, cartea se-ncadrează între limitele decenţei şi (parţial) ale aptitudinii pentru scenă ; una din piese – ultima – chiar merită montată ( am aflat cu bucurie că se va şi monta !). Sunt, în volum, şi replici bine găsite, şi didascalii notabile şi eroi acroşanţi. Sunt propuse în piese – lucru important azi, pentru practicieni – decoruri şi costume care nu cer cheltuieli exagerate ; distribuţiile nu îngrijorează printr-un mare număr de personaje ; şi mai există, lucru rar în dramaturgia ultimului deceniu, expresii care nu cad în pornografie – chiar dacă autorul nu dă dovadă, întotdeauna, de bun-gust. În concluzie, volumul nu s-a născut degeaba, precum multe altele, destinate exclusiv lecturii…
Iov şi salubrizarea, cea mai izbutită, aproape o farsă tragică, începe într-o grămadă de gunoi care tot creşte (se vede influenţa beckettiană) şi sfîrşeşte într-un birou al Salubrizării, cu cortină lăsată pe jumate. Un rol interesant, ofertant , acest Iov : pînă spre final, un alter-ego modern al biblicului erou; de fapt, un schizoid angajat la Salubrizare (clişeu pirandellian, surprinzător însă!). Dar dacă Iov e, şi nu e, miticul personaj, întîlnim în piesă un Diavol şi un Înger – care par…autentici! Chiar dacă Necuratul, la un moment dat, vrea să devină …Dumnezeu, iar Îngerul poartă bocanci grosolani, contrastanţi cu aripile. Raportul Iov-Diavol-Înger este bine susţinut în piesă, iar parantezele dovedesc fantezie . Punctează story-ul cu aplomb, rolurile secundare (vecinii, gospodinele, salubrizatorii). Iov şi salubrizarea rămîne un text valoros al acestui început de secol (& mileniu) naţional, care-l recomandă, cert, pe dramaturg.
Piesa care dă titlul volumului nu ni se pare relevantă, deoarece este o simplă şarjă, fără alte merite scriitoriceşti ; şarja, cum se ştie, poate fi încadrată la divertisment , nu la teatru. În plus, sincer vorbind, nu ne mai amuză anecdotele cu dictatori inculţi şi securişti obsecvioşi, poate unde am trăit sub ceauşism mai mult, şi mai greu, decît tînărul dramaturg. Textul conţine replici inspirate, dar şi jocuri de cuvinte ieftine, glume subţirele, tip „scriitorul acela celebru, Motto”; „mă interesează problemele de ansamblu/ Vă preocupă deci, ansamblurile folclorice?”; „…Mărturiile lui Ics sau ale lui Ygrec/Ce, sunt şi greci?”; „Pot să mă retrag?/Adică, să te mai tragi odată?” etc. Altfel, propunerea ca lui Dumnezeu…să i se facă dosar : şi observaţia (nu inedită, dar sarcastic demonstrată) că Securitatea nu moare niciodată, salvează textul de la derizoriu…
A doua piesă a volumului – Sânge, sex, scandal, presă – este o altă şarjă, de data aceasta la gazetăria post decembristă – pe care autorul a cunoscut-o nemijlocit. Ea este o vizibilă răfuială cu ex-colegii de redacţie ai autorului, care desconsiderau cultura, deoarece nu aduce senzaţional, implicit – nu vinde ziarul. Ideea piesei : presa trebuie făcută cu cinism, fără sinceritate şi fără sentiment ; „ Moartea este un lucru minunat pentru presă. Moartea este viaţa presei. În fiecare mort, se află cîte o mie de gazete vîndute în plus”…La o eventuală rescriere, poate autorul ar trebui să se gîndească la caricaturizările gen „Si viede că n-aveţi ăia şapte ani di-acasî. Şi nici coltură ginirală!” (asta o zice …Redactorul Învăţămînt!).
În fine, Fabrica de îngeri din oraşul cu sfinţi (titlu bine găsit!) se bazează tot pe poantă : nişte înţelepţi perorează, aberant, preţ de 9 pagini şi te-ntrebi unde vrea să ajungă dramaturgul ; afli o pagină mai tîrziu : înţelepţii sunt nebuni, de fapt, şi un infirmier îi trimite în saloanele lor, deoarece consumă energia spitalului, degeaba – idee existentă în Fizicienii lui Durrenmatt şi, recent, în Hai să facem sex!, a rusului montat pe scena Ateneului ieşean. După care însă, Ciobotari mai propune un final (ar trebui să se gîndească mai mult la problema sfîrşitului de piese : ale lui ori n-au deloc final, ori au cîte două!) : nu e vorba de un ospiciu, ci de Sala de şedinţe a Primăriei, flecarii fiind, pînă la urmă, consilieri locali! Mă rog…
Aşteptăm viitorul volum de teatru al lui Călin Ciobotari. Cu interes real.