Cartea umoristului Mihail Batog-Bujeniţă, Tusea măgărească, porneşte, onorabil, din Petronius parcă…din Boccaccio, din Ciocoii…lui Filimon, poate şi din Chef la mănăstire a lui Voiculescu. Nişte „ocrotiţi” ai soartei , temîndu-se (anapoda?) că munca dăunează grav sănătăţii, se gîndesc să-şi ia o vacanţă, în care opulenţa să aureoleze toate plăcerile omeneşti, împingîndu-le fără teamă, în vicii.Dacă ar exista un dicţionar al defectelor noastre, în cheie laică, de bună seamă, Batog Bujeniţă ar putea fi considerat un coautor involuntar al acestuia. Fără diferenţiere de vîrstă, sex, apartenenţă etnică, grad de instrucţie, funcţie, lumea romanului practică dezinvolt arghirofilia, arivismul, imoralitatea ( în înţeles exhaustiv!), demonstrîndu-ne că, într-adevăr, suntem departe de-a respira în „cea mai bună lume cu putinţă” ( cum spera un naiv d’anţărţ)…
O replică deloc complicată, ar putea fi emblematică pentru lumea volumului :”…bă, io credeam că proasta asta e doar tîmpită, dar uite că e şi ticăloasă!”. Evident, prozatorul simte că trebuie în carte şi un contra-punct : introduce în acţiune un ins-doi, suspecţi de cum secădenie. Dar ce pot face, sireacii, în faţa tăvălugului de abjecţie care vine nimicitor, spre ei, secundarizîndu-i?!…
Ca să nu credeţi că exagerez, îmi voi permite să ofer cîteva mostre de umor, stil, fan tezie caracterologică şi spirit de observaţie :”..tov. Dudoiu de la Cultură, roşu la faţă ca un dos de maimuţă în perioada de rut, de fericire scăpa vînturi mici şi usturate” ; „fie vorba între noi, nu se cunosc exemple de nutriţionişti bicentenari”; „de fapt, oamenii nu mai aveau pe lîn gă casă nici măcar şoareci ( dispăruţi din cauze de inaniţie), nici pisici, care sălbăticite de foa me, luaseră calea codrului. Doar cîteva capre cu aspect fantomatic speriau copiii din leagăn, mîncîndu-le scutecele”; sau :” Starea de veselie nu a putut fi spulberată nici de repertoriul oa recum horror abordat din cine ştie ce motive de simpatica profesoară de chimie. Zadarnic a ur lat, cu bojocii inflamaţi şi cu ochii scoşi din orbite, că să deschidă groparul mormîntul, că a dio dragă Nela, te-am zărit printre morminte, pe mine m-ai omorît, da’ cu calu’ ce-ai avut şi multe alte minunate melodii din zona sepulcrală, petrecăreţii, dînd dovada unei rezistenţe psi hice ieşite din comun, pufneau în rîs necontrolat, numai cînd se uitau la Gărgăune, care de-al dracu’,una-două, se prefăcea că vomită sau că-i tăiat de nevoi irepresibile, iar hazul său î nnăscut anula efectele sfîşietoare, ale cîntecelor”…Mizantropie nimicitoare, bisturiu care taie, infatigabil, în ţopimea sfîrşitului şi începutului de secol mioritic; e nevoie de o asemenea carte azi, cînd manelele şi telenovelele – trăite , ori imaginate! – vin avalanşant de pe toate canalele media, ameninţînd bruma de cultură & bun-simţ a românului care, precum Bérenger în finalul Rinocerilor, rămîne om, apărîndu-şi condiţia umană cu arma-n mînă.
Dar să revenim la umorul scriitorului nostru: iată, rezumată, şi o duioasă scenă con jugală : „un’ te duci beţivule şi curvarule care mi-ai mîncat tinereţile, mînca-te-ar cremenalu’ şi lovite-ar cataroiu’ dă neamul lui cotrozea! […] Domnul Ilarie, impresionat de acest dis curs, îi dădu doamnei, cu toată blîndeţea, un vînt în şifonier, unde o şi încuie”.
Cred că am reuşit să surprind, în cîteva citate, lumea colorată a cărţii, de-un „pi toresc” kitschist. O lume venală, grobiană, lipsită de cultură şi căldură, obsedată de scurti mea vieţii şi, deci, de necesitatea compensării ei prin intensitatea trăirilor. Cu minuţie şi simţ psihologic, cu ironie tăioasă, cu verdicte brutale, ascunse (perfid!) în faldurile simpatiei, M. Batog Bujeniţă reuşeşte un act de creaţie (aparent) paradoxal : naşte o lume…ucigînd-o! O lu me atît de periculoasă în tembelismul ei iresponsabil, încît năuceşte, cum spuneam, copiii, transformîndu-i în egali pe plan moral („piticanii cu ochi răi, urechi ascuţite, corniţe”); de fectează un …extraterestru (sic!), care după o vizită într-un bufet rural , ameţit de flecăreala sătenilor, intoxicat cu cocîrţ şi mahorcă, a dispărut , purificator, în…toaleta fără podea a aşe zămîntului! Culmea, absurdul şi inutilitatea existenţei acestor maturi dereglează şi bietele ani male, pe lîngă pisicile care iau calea codrului şi fantomele de capre care clefăie scutece, a părînd cîini care aveau solzi pe coadă, curcani care miaună, găini care refuză să se ouă, co coşi care cîntă popeşte şi atentează necuviincios… la oi, şi, în fine, o altă generaţie de mîţe, care vorbesc savant! ( precum animalele lui Swift, ori cîinii din Însemnările unui nebun gogoliene).
O asemenea corabie în derivă avea nevoie de o onomastica adecvată; desigur, scrii torul i-a botezat elocvent/elaborat pe fericiţii limacşi : Gărgăune, Apulică, Carabulea, Beşu, Cleuţa, Senillia, Pachiţa, Linguel de Rolingo, Despa, Morike, Filorica, Chişcă ş.a.m.d.
Ca norocos şi ghinionist acceptat mai demult în lumea umorului, vreau să-l felicit şi … să-l compătimesc pe Mihai Batog Bujeniţă, după acest volum : fiindcă nu-i la-ndemîna oricui să scriu un roman plin de haz; şi fiindcă , vai!, umorul nu e considerat demn de pana criticilor cu nume.