Fie şi numai consultînd bibliografia tezei de faţă, realizezi, pe de-o parte, că teatrul de animaţie încă nu dispune de o bibliotecă foarte bogată (dacă-l compari cu teatrul dramatic); iar pe de alta, că încet-încet, aici, în raftul destinat esteticii teatrului de păpuşi, se aşează, parcă fără complexe, lucrări ale pedagogilor ieşeni contemporani. Lîngă Baty şi Chavance, Huizinga şi Obrazţov, Speranski şi Rosenkrantz, Vitez şi Jurkovski, Burada şi Ileana Berlogea, Horia Deleanu şi Letiţia Gâtză, Ioana Mărgineanu şi Horia Barbu Oprişan, Gh. Dem. Teodorescu şi Cristian Pepino, găsim şi nume impuse în teatrul de păpuşi naţional după 1990 : Aurelian Bălăiţă, Raluca Bujoreanu, Anca Ciobotaru, Oltiţa Cîntec ş.a. Desigur, în ani, şcoala de animaţie moldavă va adăuga bibliotecii de specialitate noi titluri – sperăm, incitante, căci profuziunea cercetărilor – ca şi profunzimea lor – este întotdeauna benefică…
De la început, descoperim în lucrare dorinţa de desluşire a tîlcurilor conceptelor, de departajare a conotaţiilor, de descifrare a nuanţelor. Un acelaşi termen clar – teatru clasic – capătă înţelesuri diferite în Vestul Europei şi în Orientul îndepărtat. Sau : modern-modernism-moderitate – concepte (aparent) simplu de definit, sunt disecate cu răbdare în teză, încearcîndu-se epuizarea tuturor sensurilor lor.
Se mai urmăreşte în lucrare şi traseul, meandrat şi periculos, pseudo-autentic/pseudo-modern/kitsch. Se analizează tripla relaţie a omului cu teatrul, obiceiurile şi credinţele. Se cîntăreşte, cu obiectivitate, dependenţa estetică/structură („A suprapune elemente care aparţin esteticii unei forme de artă a spectacolului pe structura unei arte forme de spectacol este imposibil”(pagina 15). Se reamintesc forme, tehnici şi stiluri în spectacolul despre care vorbim.
E interesant de observat că, aparent mica lume a animaţiei, are multe mari surprize, pentru spectatori & comentatori : poate nu realizăm întotdeauna că păpuşă, generic vorbind, înseamnă „pe mînă, suspendată, mînuită orizontal, cu gabit, cu mimică, tip bunraku, din interior, din elemente disparate, cu tije şi fire, a la planchette, masca-costum, himerele”( capitolul I).
Fiindcă tot vorbim de kitsch şi de componenta educaţională a teatrului de animaţie : la pagina 26 găsim o descriere amuzant/descumpănitoare a celebrului spectacol & personaj Punch : „Punch se luptă cu puterea, alege fuga şi comite crimă după crimă. Nevasta îi dă copilul în grijă, copilul plînge. Punch se enervează şi îl ucide; socrii săi vin să-şi ia fata înapoi, el îi ucide; nevasta îşi vrea copilul înapoi, el o ucide; comisarul vine să ancheteze faptele, Punch îl ucide şi pe el. Şi tot aşa pînă la sosirea Diavolului-Justiţiar pe care, pînă la urmă, …Punch îl ucide”(p-26). Dacă ne amintim că unele poveşti ale lui Ion Creangă, pe care am avut şansa să le dramatizăm şi noi, erau acuzate de cruzime, ce ar trebui să deducem din păţăniile criminalului Punch?…Dar nu e lipsit de interes să ne reamintim că şi Vasilache, precum Ivan Turbincă, învingeau, pînă la urmă, moartea – într-un joc de oglinzi al marilor teme.
În final, Ciprian Huţanu vorbeşte şi despre diferenţele dintre regizorul de teatru dramatic şi cel dedicat teatrului de animaţie, punctînd în mod just : ”Regizorul teatrului viu este condiţionat de limitele fizice ale actorului şi îşi construieşte metafora avînd în vedere în permanenţă aceste limite; […] Pe cînd pentru regizorul de animaţie de cele mai multe ori, obiectul care urmează să devină personaj reprezintă însăşi metafora” (p.212). La fel, face o remarcă subtilă în cazul actorului care a ajuns în teatrul mic, fiindcă n-a reuşit să intre-n cel mare : „Aceştia nu sunt adevăraţii păpuşari, deşi vorbesc despre minunăţiile şi posibilităţile animaţiei. Ei nu exploatează aceste minunăţii, pentru că nu şi le-au asumat niciodată”(p.211). Teza demonstrează, credem, o pasiune nobilă a autorului ei pentru arta căreia i s-a dedicat şi este necruţătoare cu neaveniţii care încă există în lumea teatrului de păpuşi şi marionete.
O teză de doctorat însă, în concepţia noastră, trebuie să predispună la meditaţii. Se-ntîmplă, şi în cazul de faţă.
O problemă nerezolvată : scenariile. Sunt dramatizări valabile, dar şi unele kitsch, după Creangă, Ispirescu sau Sadoveanu. Şi sunt dramaturgi autentici care nu apar (sau apar nedrept de rar) pe scenele despre care vorbim – Călinescu, Camil Petrescu, Adrian Maniu, Gellu Naum, Nina Cassian, Marin Sorescu. E citat aici marele critic Valentin Silvestru, dar puţine texte de-ale sale ar mai putea fi jucate azi…În aceeaşi situaţie se găsesc piesele lui Alecu Popovici. E greu de dat sfaturi şi reţete în acest sens.
Apoi, citînd din A. Marino, doctorandul ne reaminteşte: conceptul de clasic „înseamnă canonic, normă, model, deci instrument pedagogic infailibil, pe toate planurile şi în orice direcţie. Prioritatea asociată perfecţiunii transformă valoarea clasică în model inegalabil”(pagina 13). Cu toate acestea, peregrinînd prin teatrele de animaţie, nu o dată am descoperit confuzia între vechi şi clasic. Din comoditate, ori lipsă de interes, unii directori joacă şi azi, la paravan, montări cu vocile unor actori care au părăsit de mult această lume, lăsîndu-ne însă stilul desuet de interpretare.
Desigur, lucrarea este temerară, încă de la titlu : kitschul a fost întîlnit şi-n spectacole mai vechi, şi-n cele noi, în egală măsură. Nu credem, de pildă, că primele păpuşi care-i prezentau pe Vasilache şi Mărioara, impresionau prin rafinament. Nici apariţia lui Napoleon Bonaparte nu era din zona aceea a teatrului. Iar celebra interogaţie „cum jucăm în seara asta – cu perdea, ori fără perdea?”, demonstrează clar că montările vremii păcătuiau, de multe ori, prin lipsă de bun-gust. Din cîte mi-a povestit iniţiatorul teatrului de păpuşi din Bănie, Horia Davidescu, cu trei decenii în urmă, nici spectacolele cu păpuşi ale începutului secolului XX nu erau deloc decente. E o zonă e frivolului, ori dimpotrivă, a feericului, şi-a bucolicului, care foarte greu scapă de kitsch! Şi să nu uităm că atîtea decenii spectacolele pentru copii încercau o educaţie prin feeric.
Altă chestiune delicată, pusă-n discuţie de Ciprian Huţanu : diletantismul. Se poate vorbi de aşa ceva într-o mişcare teatrală care n-a şcolarizat păpuşari, pînă-n 1990? Am lucrat, în ultimii treizeci de ani de teatru, în instituţiile de spectacol destinate micilor spectatori, cu artişti talentaţi, cu păpuşari autentici, care uneori nu aveau nici bacalaureatul.
Am putea exprima şi cîteva rezerve : una ar fi legată de citarea excesivă a unor autori. La pag 25, Karagöz e tradus prin …ochi roşii. Apoi, termenul – foarte des folosit – casteluţ, nu poate fi înlocuit? În fine, se spune că se parodia comedia clasică, precum Doctor fără voie, ceea ce e greu de acceptat (pag.24).
O să-nchei cu un citat tulburător din marele Obrazţov, citat care coincide cu oful nostru, al tuturor, creatori şi spectatori ai reprezentaţiilor teatrelor de animaţie : ”N-am văzut niciodată un spectacol care să fie uimitor de la un capăt la altul, monolit, perfect adaptat păpuşilor, absolut actual, emoţionant şi necesar, avînd însemnătatea unui adevărat eveniment social. Visez să pot asista la un asemenea spectacol şi să particip la crearea lui”(p.62). Toţi visăm asta!…