Pe lîngă Faust şi Don Juan, Hamlet şi Mefisto, Ahile şi Ulise, Medeea sau Manole, scriitorii secolului XX s-au reîntors la alţi eroi importanţi ai teatrului antic. Printre ei, Electra.
Electra apare, mai întîi, în dramaturgie , la Eschil, la Sofocle şi la Euripide .
Dominanta eroinei e răzbunarea. Crima e ereditară : din generaţie-n, generaţie, se ucide (Tantal pe fiul său, Pelops; Atreu şi Tiest pe fratele lor, Crisip; Atreu pe unul din fiii lui Tiest, iar alt fiu al lui Tiest, pe Atreu).
Dar oare dreptatea justifică orice cruzime? Uneori nu poate fi vorba de…legea talionului? Cînd Clitemnestra-şi imploră fiul s-o cruţe pe cea care l-a zămislit, turbata fecioară-l întărîtă „mai loveşte o dată!”. Pentru logica de azi, pentru sensibilitatea contemporană, asemenea atitudini ţin de patologic. Personajul a circulat profitabil prin lumea dramaturgiei : Seneca, Voltaire, Alfieri, Hoffmanstahl, O’Neill , Giraudoux , Sartre , Anouilh, M.Yourcenar, Petru Dumitriu ş.a.
Să începem cu rescrierea lui O’Neill : piesele sale care formează Din jale s-a-ntrupat Electra se petrec în anii 1865-66, ani importanţi în istoria Americii( războiul de secesiune). Locul acţiunii – reşedinţa Mannon. Casa Mannonilor = ca un templu antic. Ca şi la Eschil, avem de-a face cu cu tragedia unui neam blestemat. Dar acţiunea americanului este mai dinamică. Tragedia Mannonilor se derulează rapid, aproape simbolic. Asemenea lui Sofocle, O’Neill redemonstrează că omul care luptă, se simte şi răspunzător de acţiunile lui. Iar principiul faptei = voinţa umană. În România, spectacolul s-a jucat cu mare succes, la Teatrul Naţional, în vremea războiului ; paradoxal, a avut un succes enorm!
La Giraudoux, Electra apare în piesa cu acelaşi titlu (1937, jucată în 1959); înverşunarea cu care vrea să-şi pedepsească mama cea culpabilă ţine de răzbunare, nu de dreptate. Fecioara lui Giraudoux, personaj obsesiv al dramaturgului francez, aici este dublată de justiţiară!
Mult mai cunoscută este prima piesă a lui Sartre, Muştele (1943).”Am scris Muştele şi am încercat să arăt că nu remuşcarea era atitudinea pe care francezii trebuiau să o aleagă după prăbuşirea ţării noastre.Trecutul nostru nu mai era” – spune autorul, elucidînd parabola.
Fatumul antic este înlocuit aici de libertatea omului decis să-şi descopere singur drumul şi să-şi asume deciziile. Jucată în timpul ocupaţiei naziste, drama a emoţionat spectatorii, mai ales prin repetarea cuvîntului interzis libertate! Idem, axioma (sau doar aserţiunea?!) că tiranii pot fi învinşi.
Piesa este drama singurătăţii omului. Dar şi a filosofiei lui Sartre, se pare…
Muştele s-a(u) jucat în România de două ori, şi fără relevanţă.
Piesa lui Giraudoux, se pare, niciodată ( deşi Război cu Troia nu se face , un text cu tematică asemănătoare, s-a bucurat de un palid succes de public).
Drama lui O’Neill, cum spuneam, a fost o lovitură de cassă…în timpuri vitrege (ulterior, a rămas citată, nu jucată, din motive inexplicabile).
Orestia însă, a rămas o constantă a preocupărilor unor regizori români importanţi – L. Pintilie, A. Şerban, M. Măniuţiu.