Domnul Mihail Batog Bujeniţă îmi propune să-i scriu o nouă prefaţă, la o nouă carte. Aşa repede? Păi…abia am scris una. Ce repede scrie umoristul nostru! Cred că ţine de resorturile MIRACOLULUI această putere de muncă. În doi ani, trei romane umoristice? Hm! Se vede că Domnia Sa vine în literatură dintr-o lume a ordinii & disciplinei…Chapeau bas!
În plus, cartea de faţă nu este inferioară, axiologic, anterioarelor – Halimaua şi Tusea măgărească. Are aceeaşi forţă a sarcasmului, aceeaşi necruţătoare privire aruncată lumii strîmbe din jur, tipologia este la fel de plauzibilă (chiar dacă fabulările duc realitatea, mai întotdeauna, pe terenul şarjei). Am un declarat (şi deloc recent ) feeling pentru scrisul …batog-bujeniţean din mai multe motive : în primul rînd, în lumea literară românească a secolului XXI, autorul nostru se plimbă lejer, pe un culoar neaglomerat – cel al romanului agresiv-umoristic; apoi, umorul pro zatorului ieşean are o vînă puternică, nesecată, călimara-i de lîngă laptop fiind ( pesemne) o clonă a butoiului Danaidelor; în fine, ce bucurie mai mare poţi avea, ca privilegiat lector ( zic pri vilegiat deoarece am citit romanele domnului comandor înainte de-a fi tipărite!), decît să-ţi în tîlneşti gîndurile incomode pe hîrtie, sub o altă semnătură?!…
Deoarece am refuzat întotdeauna să închei un pact de neagresiune cu generalităţile, voi spicui în continuare, din noianul de fraze subliniate cu plaivazul, pe manuscris, cîteva mostre de haz nebun, descoperite în (viitoarea) carte : „…Doamna s-a umanizat, ba chiar rîde uşor, cu un aer şăgalnic, semănînd chiar cu o femeie”; „…mai cumpăneşte că doar nu dau turcii ( nu ştim de ce turcii sunt în zicerile noastre foarte grăbiţi, că realitatea pare a fi cu totul alta)” ; „Apoi , doam na îşi dezveleşte dantura, prin despicătura unde oamenii au buze şi rosteşte pe un ton foarte ferm că este profesoară de chimie, vegetariană convinsă, că se bucură de o sănătate de fier ( nici eu n-am auzit de pergament bolnav!)”; „în mod suspect, omul vorbea coerent, nu se văicărea, nu ce rea de pomană, nu înjura guvernul, pe scurt, era foarte ciudat!” ; „era îmbrăcat americăneşte, cu adidaşi turceşti, blugi ucrainieni şi un tricou roşu chinezesc”; „…ajunseră la aeroport, şeriful îl conduse la bar şi, în buna tradiţie a ospitalităţii americane , îi mai dădu două palme pe spate, îi ură drum bun, nu scoate capul pe geam şi alte lucruri drăguţe ” ş.a.m.d.
Dar, după gustul meu, cel mai violent-comic episod al acestui Decameron ( fie, pentru pa trioţi, Hanul Ancuţei!) treimiist rămîne cel în care ni se povesteşte cum trei ameţiţi , luîndu-se după cel mai tîmpiţel dintre ei, se duc la stînă să facă rost de miel de Paşte, fără bani; cum pasajul cu pricina mă puse patronul nostru, al umoriştilor (Belzebut) să-l citesc în tren, mărtu risesc că „naşul” nici nu mi-a mai cerut biletul la control, fiindcă nu vroia să se ştie că are rela ţii cu indivizi ciudaţi care rîd demenţial, citind cărţi …nepublicate! Da’ pentru numele lui Dum nezeu (patronul inşilor sobri), cum să te stăpîneşti, cînd citeşti ce s-a întîmplat atunci cînd eroii au ajuns la stînă :” „Vestiţii cîini ciobăneşti, vin către noi în salturi, ne înconjoară şi se pregătesc să ne mănînce, spre bucuria unui criminal ce stă sprijinit într-o ghioagă şi rîde de-i sare muntele de blănuri de pe el ca şi clopul de pe cap, ca să nu mai vorbim de alţi doi troglodiţi cu cizme de cauciuc şi salopete de puşcăriaşi la fel de binedispuşi şi curioşi foc în cît timp vor termina cîinii treaba pentru care fuseseră instruiţi. În zadar răcnim că avem copii, că aoleooo mamă, fluierăm, că fiarele antediluviene atacă la baionetă, iar monştrii se prăpădesc de rîs. Bine că nu pun şi pari uri! Pînă la urmă, tot Adi ne scoate din necaz, zbierînd : – Don’ Claie, suntem noi, soţul doamnei doctor de-ţi scoase măseaua acu’ o lună! Vizibil dezamăgit , baciul fluieră cîinii care se retrag şi primesc drept recompensă nişte ghioage, în timp ce ajutoarele dau cu basca de pămînt de ciudă că se întrerupsese spectacolul tocmai cînd era să devină interesant”. Savuroasă secvenţă, nu?! Şi, dacă o să ai răbdare cititorule, o să mai descoperi multe şăgălnicii şi relaţii crazy în Viţelul pri vit de departe.
Din fericire însă, ca-n orice carte de umor ADEVĂRAT, există şi pasaje ( chiar capitole) care îngîndurează. Nu constituie un secret, spre exemplu, pentru iubitorii lui Hašek (patronul meu într-ale mucalitlîcurilor) faptul că-ntre volumul unu şi cel următor al capodoperei sale, Švejk, există o incredibilă deplasare de accent: de la buf, la tragic, trecînd prin grotesc, trebuie să ai geniu ca să nu devii derutant. Bujeniţă păleşte cititorul, cînd acesta-i gata-gata să cadă-n tentaţia derizoriului , cu o sclipire amară. Există în volum o fantasmă care m-a îngîndurat pro fitabil, şi pe care acelaşi „naş” citat mai sus nu a scăpat-o (îngîndurarea, evident), recompensînd-o cu perforarea tardivă a biletului : istoria în care scriitorul îşi imaginează cît de benefică ar putea deveni o criză mondială de energie electrică. O şansă, printre puţinele, de reîntoarcere a omenirii la izvoare. O victorie ecologică, dar şi una a frumuseţii spiritului uman, a regîndirii sen sului existenţei noastre atît de disipate în sute de fleacuri cotidiene.
Marele clou al satiricului : deştept ca noaptea. Ceea ce vă doresc să experimentaţi şi dum neavoastră, draci iubitori de umor, luminoşi ca ziua şi promiţători precum seara…
Bogdan ULMU
(Iaşi, septembrie 2005, la ora hohotelor eşuate-n îngîndurări)