Cartea de teatru
Mîhniri de matur cărturar & impresii detaşate de mîhnire
Luna aceasta, rog să mi se permită să-ncep rubrica cvasi/pătimaş, cu nemulţumirea unui om sătul de reproşuri nedrepte şi priviri rele aruncate, periodic, spre autorul rîndurilor de faţă. Cred că înţeleg acum mai bine oftatul longeviv al lui Alex Ştefănescu. Diferenţa dintre mine şi Alex însă e că eu nu mă consider critic şi nici nu iau bani pentru asta. Deci, în mod logic, ar trebui să-nchei, să-nchei odată cu actele generoase, răsplătite duşmănos.
În fruntea acestor acte se numără rubrica de faţă : de ani de zile scriu despre cărţi de teatru aici, în modestul meu colţ de pagină. Repet, nefiind critic, scriu cu îngăduinţă şi cu toleranţă, din colegialitate, menajînd vanităţile autorilor (unii dintre ei, practicieni). Geaba! Tot ticălos rămîn pentru cei pomeniţi şi mort (sic!) pentru cei pe care nu-i pomenesc.
Vreţi exemple? O-ho!…Un actor pensionar mi-a trimis o scrisoare în care m-a numit mort, fiindcă nu numai că nu i-am mulţumit că mi-a trimis cartea sa de amintiri, dar nici n-am scris nimic despre ea! Hm ! De parcă eu l-aş fi rugat să mi-o trimită şi i-aş fi şi promis că o voi elogia! De asemenea, un autor din Republica Moldova, nu mai mă salută deoarece nu am descoperit că e genial. Un alt pensionar, cîndva amic, m-a ameninţat cu ruperea definitivă a prieteniei, pe motiv că nu-mi găsesc timp să termin de citit o piesă de-a lui, timp de trei luni. Un critic excelent, m-a apostrofat acru, cu ton de ultimatum, că am scris prea amabil despre o carte a duşmancei lui. În fine, despre volumul unei ex-colege de teatru am scris favorabil, dar fără entuziasm, ceea ce mi-a adus ura respectivei , transmisă prin colegii de catedră.
Să fie clar : am duşmani şi-n teatre şi-n universităţi, dar îi am…pe bani! Adică, trebuie să-i suport fiindcă sunt incluşi (neoficial!) pe ştatul de plată. Dar să-mi mai cîştig inamici noi, pe gratis, în urma susţinerii rubricii de faţă, asta chiar că aduce olecuţă a masochism…De aceea, trag un foc în aer : anunţ că scriu aici de plăcere şi fără criterii axiologice. Ergo, nu-i nici o sfîrîială să apari la rubrica anost intitulată cartea de teatru, tot aşa cum nu-ni poate impune nimeni (ce şi) cum să-mi redactez opiniile ; nici nu-s obligat să suport reproşurile condeierilor neglijaţi, de la tinereţe, pîn’ la bătrîneţe. Ura actorilor cu care lucrez în teatre, a studenţilor cărora le predau şi a asistenţilor universitari fără perspective de avansare rapidă, deja îmi prisoseşte…
¤
Nicolae Leahu de la Bălţi îmi oferă o piesă interesantă, scrisă la două mîini ( împreună cu Maria Şleahtiţchi) : Cvartet pentru o voce şi toate cuvintele. Textul se pretează unui spectacol de studio – ori, chiar unui ingenios recital actoricesc .
Intertextualist, cu reflexe ludice, deci şi cu exces de citate, cu fraze dramatice, dar şi cu truvaiuri hazoase, Cvartetul…are ceva din stilul lui Vişniec, ori al lui Gârbea de a răsuci , în lumini treimiiste, efigii ale ultimului ( ultimelor) secol(e). În cazul de faţă, eroul – multiplicat ! – este Eminescu. Poetul la patru vîrste ( temerar demers, dacă ne gîndim că, din păcate, geniul nostru abia intrase în … cea de-a doua). Dar în teatru totul se poate. Scriitorului îi dă replica, în piesă, Poesis ( să zicem, Muza, poate iubita ). Distribuţia e completată de un sufleur şi doi cititori.
E un text (dincolo de aparenţă) profund, deloc festivist (evitînd modelul Eminescu al lui Cezar Petrescu sau Mircea Ştefănescu) pe care-l recomand cu căldură teatrelor curajoase şi histrionilor fără idei repertoriale.
Iar dacă se va găsi cineva să considere că am greşit exprimînd, în preambul, sastiseala de om cu rubrică lunară, voi răspunde chiar cu o replică din această piesă, emblematică pentru sarcasmul meu de moment : „Greşiţi! E singurull lucru pe care-l face omul cu plăcere de la o vreme!”. La (o mai) bună vedere!…
