Jurnal teatral – Un eseist cvasi/uitat

Ilustrație pentru „Jurnal teatral – Un eseist cvasi/uitat”, text de Bogdan Ulmu: cortină de catifea roșie pe o scenă luminată de un reflector

Am avut șansa să-l cunosc pe Marin Sorescu. Am fost chiar apropiați, o scurtă perioadă (în anul 1975, cînd a apărut prima mea carte: el mi-a dat vestea, deoarece fusese tipărită acolo unde lucra soția lui, deci a văzut-o înaintea mea).

Era, cum se știe, remarcabil în tot ce făcea: poezie, proză, teatru, eseu. Este mai puțin cunoscut faptul că acest om din care, la masa de lucru, curgeau avalanșant ideile și cuvintele, în viața de toate zilele abia scotea cîte-o vorbă. Și cînd vedea o femeie atrăgătoare, aproape amuțea!

Am recitit cu încîntare, recent, volumul lui de eseuri Ușor cu pianul pe scări (editura Cartea Românească, 1985). Este eclatant! Te acroșează miile de idei și exprimări aferente creației marilor scriitori contemporani, români și nu numai. Cartea se subintitulează cronici literare: dar sunt mai mult de-atît! Fantezia și stilul duc înspre marile eseuri ale literaturii române, spre analizele profunde, cu sclipiri ludice, chiar pamfletarde.

Numai înșirarea titlurile scrierilor cuprinse în acest volum spune mult despre conținutul eseului respectiv, sintetizează ideile și rămînînd savuroasă: Miturile pe cîntar – greutatea omenirii în vise; Romane despre țărani și critici de la oraș; Un magnat al poeziei și Magna sa: Nichita Stănescu – ouă și sfere; A.E. Baconski și drumurile fără drum; Maiorescu și dublul său, Titu; Don Juan sau Don Narcis? Eul supradimensionat Nicolae Breban; Cobra și mangusta – Octavian Paler; Borges sau „infinitul începe de la degetul mare”; Păreri de post despre poezia de dulce a lui Vasko Popa ș.a.m.d.

Din carte, prefer (e o grea alegere!) eseul Eugen Ionescu față cu Victor Hugo. Însemnări neisprăvite despre un studiu neterminat. Stilul sorescian este adecvat – soluție ideală! – la cel ionescian.Îndrăgostit de acest eseu, nu mă pot abține să citez,cîteva fraze din el, convins fiind că vă va delecta în aceeași măsură: „Victor Hugo este primul pompier din întinsa operă a lui Eugen Ionescu. Și cum un pompier e ca un duhovnic, lui i se spovedește tînărul ucenic, într-un acces de căință, mărturisindu-i, cu un flux al memoriei nestăvilit și c-o sinceritate uluitoare, toto ce-l doare, tot ce nu-i place. La pompier. La duhovnic. La Victor Hugo. O spovedanie năstrușnică, pe dos, în care spășitul e agresiv, iar ascultătorul, năuc, n-are replică și…nici nu e atent./…/Camil Petrescu vedea idei (altfel, era cam surd). Ionescu vede și el idei. Dar această vedenie îl face să rîdă.Un hohot de rîs homeric, hugolian, na! Această hugoliadă – care pune la bătaie toate armele rîsului, de la parodie, la anti-teatru – se transformă aproape în omagiu. Vehemența negației sună ca o odă. I-ar fi plăcut lui Victor Hugo!/…/ Faptul că Victor Hugo n-a luat atitudine e scuzabil. Dar că mari și tîrșiți polemiști ca Arghezi, Camil Petrescu n-au sărit ca arși, făcîndu-l zob pe necunoscutul de atunci, demonstrează că execuția a fost magistrală./…/ Eugen Ionescu a epuizat în acest studiu setea sa de creație aplicată pe mari personalități.De-acum încolo, va trece la anonimi. La domnul și doamna Smith și la pompieri” (pp.106 – 113). Delectabil, nu?!

În prefața cărții, Sorescu face cîteva considerații remarcabile despre activitatea căreia i s-a dedicat, cu har, în Ușor cu pianul pe scări: cartea de critică e o carte neisprăvită; criticii sapă tuneluri din două sensuri opuse, dar nu se-ntîlnesc niciodată; criticul bun este cel rău, însă dacă e rău, numai e bun ș.a.m.d. Și închei cu o alintare auto-ironică ne-eludabilă:„Faptul că nu m-am lăsat de critică de prin 1962 dovedește nu atît vocația subsemnatului cît, mai degrabă, vocația certă a literaturii române de-a fi criticată de mine”. Corect!

Text din arhiva Bogdan Ulmu, publicat așa cum l-a scris, cu ortografia lui („î” din „i”).

Textul anterior
Textul următor